cadru deschis

- Dacă pleci acum … să nu te mai întorci!

Bărbatul, care este deja cu mâna pe clanţă, se opreşte pentru o clipă, apoi se întoarce lent spre ea.

- Acum ce te-a mai apucat?

- Nu m-a apucat nimic. Nimic din ce nu era.

- Aşa brusc? Iar? Eu de unde să ştiu când apare ceva?

Femeia vede că a câştigat teren şi se întoarce cu spatele.

- N-ai de unde să ştii, pentru că nu eşti atent la mine niciodată.

Aude un oftat în urma ei, greşeală! nu trebuia să zică “niciodată”, ştie că asta-l irită la culme. Se întoarce, îl vede cum deschide uşa, şi o apucă o panică îngrozitoare.

- Nu pleca!

Se repede şi-l ţine de tricou, dar pasul făcut de el e mare şi tricoul se sfâşie.

Se întoarce la ea cu buzele ţuguiate:

- Aşa vrei tu să mă ţii?

Ea ştie că nu trebuie să plângă, asta l-ar enerva şi mai mult, dar nu se poate abţine. Se uită la el cu ochii mari, să facă loc lacrimilor să se adune, şi tace. N-ar trebui nici măcar să se gândească la ceva acum, până nu trece criza. Buza de jos şi bărbia îi tremură ca la copii, iar unghia de la degetul mare se înfige şi mai adânc în falanga mijlocie a arătătorului.

El vede tot spectacolul şi-şi dă seama că nu poate pleca aşa. Nici lui nu i-ar prii, certurile astea nefinalizate îl blochează în mod penibil. Închide uşa, îşi dă jos rucsacul, şi intră în cameră ca să pună aparatul pe masă. Apoi iese, trece pe lângă ea, păpuşă inertă lângă perete, şi se duce la bucătărie. Acolo îi place lui să discute, i se pare locul cel mai potrivit pentru tot felul de operaţii, familiale, culinare, profesionale. Developarea o făcea pe vremuri în bucătărie, şi dacă o să mai fie vreodată nevoie, tot în bucătărie o să vină noaptea să lucreze.

Îşi trage un scaun, îşi aprinde o ţigară, şi aşteaptă.

Ea intră strecurându-se pe uşă, şi tot aşa se aşază pe scaunul aproape lipit de masă, fără să-l tragă, înghesuindu-se între spătar şi marginea rotundă. El îi vede profilul, bărbia rotundă şi atât de frumos conturată, şi ştie că este deja învins. O să discute, o să viseze împreună, şi n-o să mai plece nici astăzi.

- Vreau un copil.

Nu…! Propoziţia Blestemată!
Cât a fost tânăr, s-a temut de cuvintele astea în fiecare clipă cât era cu ea. Ştia că dacă ar fi rostit-o, el nu s-ar fi împotrivit, cum ar fi putut? Doar că viaţa lui s-ar fi spart în bucăţele şi cine ştie dacă şi cum ar mai fi putut să o dreagă.
Dar ea i-a spus întruna, nu te teme, sunt o zeiţă, eu nu am nevoie să mă reproduc, iar el, cu timpul, chiar a ajuns să o creadă.
Şi-acum? La 40 de ani s-a transformat în muritoare?

- De ce?

Ea se aşteaptă la întrebarea asta, şi are răspunsul pregătit:

- Pentru că iubesc oamenii, şi pentru că proiectele mele s-au decolorat.

Răspunsul pregătit în gând părea mulţumitor, dar formulat … sună absolut aiurea.

- Amândoi iubim oamenii şi ne-am înţeles că … cum adică s-au decolorat?

- Nu mai au sens.

Ea nu se uită la el, doar apleacă capul şi linia gâtului i se accentuează.

- Cum aşa?

- Aşa…

Se întoarce brusc cu faţa şi se uită direct în ochii lui intimidaţi.

- Chiar şi prostituatele au copii.

Cum?! Propria ei cale o trădează…?!

În tinereţe, amândoi fotojurnalişti de succes, au făcut un pact dublu: să viseze împreună acelaşi vis, schimbarea lumii aflate în derivă (da…ce cuvinte mari!), şi să se protejeze unul pe altul – prin ajutor direct, sau prin neintervenţie – pentru ca fiecare să-şi poată păstra linia aleasă de a reflecta realitatea.
Astfel, el a devenit fotograf de război, iar ea a început seria de documentare privind problemele femeii din diferite părţi ale lumii. El a plecat în Irlanda, ea a compus „ Hangiţele”, el a plecat în Africa, ea a făcut seria „ Dansatoarelor Orientale”, el a plecat în Iraq, ea a redactat „Monahele”, el a plecat în Afghanistan, ea a oferit lumii „Prostituatele”.

Acum se uită la ea şi nu mai zăreşte visul, îi vede doar golul, oroarea din ochi, şi ştie că aşa ar privi şi el lumea în momentul în care ar fi împuşcat în inimă, în timp ce fotografiază frontul. Şi simte milă, o, câtă milă faţă de un jurnalist ucis în misiune…

- E foarte posibil să nu aibă tată.

- Ştiu.

- Nu ne-am înţeles noi că singurul mod eficient de a ne arăta dragostea faţă de oameni este să diagnosticăm boala de care suferă şi să-i lăsăm s-o vadă?

- Ba da.

- Şi n-am zis că rostul nostru în lume este să trezim oamenii, să arătăm cu degetul grozăviile şi nedreptăţile lumii?

- Da.

- Şi n-am făcut?

- Ba da.

- Şi-atunci?

Ea se uită într-o parte, se gândeşte.

- Mi-am dat seama că dragostea mea de oameni se manifestă şi altfel…

ridică ochii, nesigură pe exprimarea ei:

- Ca şi natura, dacă iubesc … îl creez.

El clipeşte şi dă din cap,

- Adică…?

- M-am gândit de multe ori, de ce sunt atâtea chestii pe pământ, atâtea feluri de plante, de animale, de oameni…singura explicaţie pe care am găsit-o a fost că natura, Dumnezeu poftim, a făcut toate astea din dragoste. Ca să le vadă, să le mângâie, să se bucure de ele, împreună cu ele….

- Da. Să se joace de-a războiul cu ele…

Discuţia e închisă. Acum ea n-ar mai spune ceva pentru nimic în lume, şi-a dat seama că optimismul ei pare naiv şi motivaţia jenantă.
Rămân amândoi tăcuţi, faţă-n faţă.

El îşi aduce brusc aminte de fotografia pe care ea a pus-o pe coperta albumului „Muncitoarele”, o croitoreasă din Brazilia care tăia stofă după un tipar cu bebeluşul legat la sân, bebeluş care se ţinea strâns cu buzele de sfârcul ei, ca de singurul punct de sprijin din univers. A avut de atunci presimţirea că se va întoarce cândva la poza aia. Că o va lua martor la ciobirea libertăţii lui.

Ar vrea să aibă puterea să-i arate ultimele secvenţe pe care le-a înregistrat chiar înainte de a pleca spre casă cu două săptămâni în urmă, şi pe care le-a ascuns prevăzător într-un folder cu denumire birocratică.

Ar vrea să-i poată arăta mai ales fotografia cu tatăl afghan care iese din casă ţinând în braţe, ca pe o ofrandă, fetiţa de 8 luni, cu zeci de brăţări metalice, micuţe, la mâna stângă, acoperită numai pe piept şi pe cap cu o cârpă colorată. Ar vrea ca ea să vadă micuţele picioruşe, cu sânge închegat pe glezne, cum atârnă inerte în spatele degetului mare al tatălui. Ar vrea ca ea să privească bine în ochii bărbatului, să-i vadă disperarea defocalizată, descumpănirea, abaterea de la real, şi să se mai gândească dacă pornirea ei instinctuală are şi o proiecţie obiectivă.

Dar folderul va rămâne mereu ascuns. Nu-i poate arăta aşa ceva. Cel puţin nu cu dedicaţie.

Dacă ar putea privi dorinţa ei de acum ca pe un nou proiect…unul care să dureze ceva mai mult decât celelalte…poate aşa ar fi mai simplu, şi pentru ea, şi pentru el. Dacă până acum a ajutat-o prin neintervenţie, uite că a venit momentul să o ajute şi direct.

Cu cât se gândeşte mai bine, cu atât perspectiva i se pare mai potrivită. Să plece la război ştiind că negativul îi e asigurat undeva în spatele frontului…dar la modul în care se desfăşoară alianţele azi…o străfulgerare, şi se vede pe el însuşi ieşind cu ofranda în braţe din casă….apoi o altă străfulgerare, şi iată tabloul clasic cu copii jucându-se, cu el întorcând friptura pe grătar, cu ea ducând tortul spre mese, şi simte în tot corpul că i-a venit timpul, că indiferent ce va alege viaţa pentru el, de acum încolo va fi şi el personaj în pozele cuiva, că oricât ar fi imaginea sa de neutră, de acum încolo va fi definitiv implicat, că oricâte vieţi ar avea în spatele aparatului, de acum încolo trebuie să o creeze mai ales pe cea din faţa lui, şi curios … îi place.

Simte că de data asta lumea este cea care îl ilustrează pe el, că lumea se chinuie să găsească unghiul cel bun, lumina potrivită, obiectivul recomadat…pentru el. Şi pentru ea.

Se ridică în picioare şi-o mângâie stângaci pe cap.

- Atunci o să mai amân plecarea puţin.