Deci eu am un copac în faţa casei. Am eu mai mulţi copaci, dar cu unul din ei am dezvoltat o relaţie mai aparte. Întâi am vazut ciocănitoarea cu traiectorie spiralată pe crengile lui, apoi cioara cu nuca întreagă în cioc, apoi celelalte ciori, fiecare cu ramura ei. Iar eu, de câte ori văd o cioară îmi aduc aminte de don Juan, n-o fi el?
Apoi într-o zi în care prevederea m-a copleşit, mi-am agăţat dragostea în ramurile lui, ca pe o pătură. Ieşise ea din mine ca o eşarfă imensă portocalie, şi se vălătucea dusă de vânt în toate direcţiile, acoperindu-mi orizontul, la vie en orange. Mi s-a părut iresponsabil din partea mea să o las aşa liberă, iresponsabil ţinând cont de imaturitatea şi confuzia mea: nu ştiu dacă n-o să dispară atunci când iese şi capătul celălalt din mine, nu ştiu nici măcar dacă există un celălalt capăt, nu ştiu ce-ar trebui să fac cu ea, nu prea am experienţă, asta e. Aşa că mi s-a părut inteligent să o arunc în copac şi să-l fac pe el păstrătorul dragostei mele. El e mai constant decât mine, mai statornic, mai de încredere, să aibă el grijă de ea.
De atunci mă tot uit la el, şi uit de el.
Îmi place când totul devine fluid şi liniile de forţă ale copacului se intersectează cu liniile mele, şi între noi pluteşte ea, portocalia.
No comments:
Post a Comment