Observ că am intrat în latura întunecată a infinităţii cam pe 5 - 6 mai. Dacă pun ziua de azi ca prima cu soare ... obţin o criză de vreo 40 de zile. Să zicem că ăsta e modulul vectorului "cursul vieţii". Până acum îmi dădeam seama de modificările de direcţie şi sens, cu puţin curaj recunoşteam şi punctul de aplicaţie, iar acum am aflat şi o valoare numerică.
Nu ştiu la ce mi-o folosi modelul ăsta ... da' mă laud şi eu.
Am impresia că am înţeles câte ceva în astea 40 de zile, dar atâţia ani de experienţă îmi spun că trebuie să aştept ceva timp ca să-mi validez rezultatele, de aia nu le împărtăşesc încă.
Animăluţul ăla mic pe care l-am descoperit în mine, ăla care mi-aduce aminte să respir, ăla care mă trezeşte dimineaţă de dimineaţă, ăla care mă trăieşte temeinic şi serios indiferent de opiniile mele, toarce blând şi egal ca-ntotdeauna. E ca fundul oceanului, calm şi liniştit indiferent de furtuna de la suprafaţă. Nu-i pasă că e un moment în care mă simt alinată, cum nu i-a păsat de zbuciumul de până acum. E Dumnezeu, şi mă ţine pe picioare fix cât ştie el că-i cazu'.
Revin acum (cu toate modificările care s-au impus între timp), ca un hopa-mitică la poziţia de bază, savuroasă mai e viaţa asta. Picantă. Extravagantă.
Deci bună dimineaţa.
