inflexiune

Inspirată de masca vrăjitorului muzicant, mă întreb cum ar fi dacă soţul meu s-ar îndrăgosti. Nu de mine binenţeles, de alta.

Premisă: cum e el bărbat de bărbat, îşi alege o femeie cu minte. Care să ştie din prima că ce e al meu nu îmi poate lua, şi căreia nici nu-i trece prin cap să încerce să ia ce nu poate lua. O femeie curată, care să evite mocirla. O femeie cu care m-aş putea împrieteni. Am învăţa amândouă din mers un minim de reguli de bună-cuviinţă şi de curtoazie ca să nu ne rănim una pe cealaltă, ca să ne respectăm libertatea una alteia, şi amândouă lui.

Societatea ne spune să iubim prin excludere. Adică dacă iubesc un om, nu mai trebuie să am loc pentru altul. Dar iubirea prin excludere nu e iubire, doar cea care include e iubire.
Am trei copii, un soţ, o mamă, un tată, de ei ştie toată lumea. Deci iubesc dintr-o dată cel puţin 6 oameni.
De abia la primul copil am învăţat ce înseamnă să iubesc. Până atunci am fost extrem de egoistă şi centrată în mine însămi, ce poate un om pentru care el e singurul centru iar restul lumii periferie, să iubească? Copiii mi-au transformat pasiunea pentru bărbaţi, ataşamentul incriminatoriu pentru părinţi şi curiozitatea pentru prietene în dragoste maternă. Aşa, ca o compasiune, ca o iubire necondiţionată.


Şi mă întorc la soţ. Dacă se întâmplă...m-aş bucura pentru el, la fel cum m-aş bucura pentru fericirea oricăruia dintre copii. Cine sunt eu să le refuz o asemenea fericire?