Thursday, 18 September 2014

La zi

- Cred că mă încearcă o depresie, spuse ea, cuibărindu-se şi mai adânc sub mâna lui. E înghesuită în colţul cel mai de nord al patului ei, acolo unde cu greu ajunge chiar şi în zilele calde. O împinsese el când se aşezase lângă ea, să stea pentru câteva minute în linişte, să sărbătorească 24 de ani de căsnicie. Câteva minute de pace şi nepăsare petrecute împreună, acolo la polul nord al patului, sursa ultimă a viselor de acţiune.
- Păi să te învăţ mâine ce să faci. Aşa le ştie el pe toate, are soluţii la orice în lumea asta. Doar că mai e şi timpul, nu numai lumea. Şi timpul e atât de şmecher, se răsuceşte, se apleacă şi îşi scoate chiloţii ca mister Bean fără să-şi dea pantalonii jos, că te trezeşti în prezent mereu şi mereu, orice ai face. Unii zic, uite o femeie de 50 de ani, de exemplu. Şi tu mori de râs, ce şmecher e timpul ăsta, cum îi joacă pe bieţii oameni pe degete. Bine, mori de râs doar dacă nu te încearcă o depresie, cum o încearcă pe ea acum.

O depresie e atunci când nu mai vezi rostul la nimic. Nu că l-ai fi văzut vreodată, dar erau vremuri când aruncai o cârpă frumoasă pe jos şi ziceai mamă ce rost am eu sub cârpa aia. Dar sunt şi vremuri când nu mai poţi de curiozitate să vezi ce-i sub cârpă şi atunci spîrm, spîrm, se creează instantaneu şi începe să se târască o mică depresie miriapodă de dedesubt. E o soluţie şi asta, că dacă eşti un luptător, ai cu cine să te lupţi acum, şi cât tu dai gata cele o mie de picioare nedezvoltate încă, cârpa se trezeşte la viaţă şi tu mai scapi pentru câţiva ani. Răsufli greu, te baţi pe umăr şi închizi ochii la loc. Somn uşor la polul nord draga mea.
Depresia, dacă ar fi să o luăm pe cinstitelea, depresia ar trebui să apară când te uiţi la copiii tăi, doamnă dragă. E trist să-ţi vezi copiii că încep şi ei să viseze, nu ţi se pare? Că pornesc în aceleaşi cruciade pe la poli, că se duc undeva adică nicăieri şi că li se pare că trăiesc ceva, adică o viaţă. Noroc că au carne tânără pe ei şi rezistă, cel puţin cât ai rezistat şi tu.

- Îţi fac cadou un munte duminică? zise el cu ochii în gol. Ea nu-l vede fiindcă e cuibărită cum spuneam sub mâna lui transpirată, dar timbrul vocii vine din acel neant şi ea ştie ce-i şi cu ochii lui. Ce drăguţ că mă întreabă, că am un cuvânt de spus, că e ceva ce contează. Se simte plină de culoare brusc, ca un efect video strălucitor, corpul ăsta şi mintea asta, cum fac ele totul pentru mine, cum mă înveselesc ...
- Da! Să mergem la munte, dar fără copii. Copiii nu mai sunt copii şi chestia asta e greu de îndurat. Încă trei ficaţi pentru vulturul shamanic, oferiţi gratis de preaiubitorii lor părinţi. Cum să mergi cu ei, orbi, pe munte? Să le povesteşti tot timpul uite mamă o floricică, uite un nor, uite oile, auzi apa, descalţă-te, dezbracă-te, caţără-te, ţipă cât te ţin plămânii, mângâie iarba ... Când ei nici nu sunt pe munte, sunt în visele lor şi acolo se face că merg pe munte ca să poată să-şi facă selfiuri şi să povestească ce-au văzut şi ce-au făcut. Şi de fapt să nu vadă nimic şi să nu facă nimic pentru că n-au obiceiul să vadă sau să facă ceva. E enervant de-a dreptul să mergi cu copiii acum când nu mai sunt copii, chiar dacă ştii că e vital pentru ei să treacă prin faza asta. Să treacă frate, dar fără noi. Sunt destui visători pe lume cu care să se însoţească. Alţi sculptori, alţi poeţi. Când or vrea să deschidă ochii din nou, ca atunci când erau mititei, poate o să mai fim pe aici.

Mâna lui găseşte genunchiul ei înghesuit şi-l mângâie automat. Mişcările automate îi plac mai mult decât celelalte, fiindcă spun o poveste atât de lungă, de 24 de ani. Ca şi cum ar conta.




Friday, 31 May 2013

foarte pe scurt

lumina de după ploaie
vocea lui billy joel
muzeul țăranului
eva
buchetul de maci
minutele astea libere
corpul meu
cireșele
copiii, care nu sunt acasă acum
banii, ca răsplata a muncii
19 grade cu soare




Sunday, 12 May 2013

Pisica mea

Ea e pisica mea.
De când vroiam să o pozez să vi-o arăt, noroc cu nr 1 care nu iese nici la alergat fără scula ei care ştie să facă de toate.
Pe pisi asta o ştiu de când era mică-mică, singură printre maşinile din parcare. Am fugărit-o pe acolo, convinsă fiind că dacă o prind, a mea va fi pe veci. Dar se mişca atât de bine că n-am putut s-o înhaţ, zile la rând. Apoi am tot văzut-o pe lângă blocul ăsta, care e în drumul meu de ieşire pe baltă (în parc adică). Mereu vie, neronţăită de câini, mereu mai mare. Până când a reuşit să se caţere pe marginea aia de la bloc, unde o văd aproape zilnic de doi ani încoace. Cum a supravieţuit nu ştiu, dar era clar de când era mică că e cea mai cea dintre pisici. De aia zic că e a mea, că mi-am dat seama prima ce-i poate pielea şi că a fost singura pisică pe care aş fi luat-o fără discuţii acasă.
Dar aici îi merge atât de bine... vedeţi geamul de deasupra ei? În fiecare zi se deschide şi de acolo coboară un motan negru cu alb ... dacă i-aţi vedea cum se uită unul la altul, cum îşi arcuiesc spatele şi coada, cum se ating uşor unul pe altul şi cum traversează puntea îngustă de beton încolăcindu-se unul de altul ... mă trec fiori de cât de frumos e spectacolul!
Binenţeles că stăpânul motanului o hrăneşte şi pe ea, n-am văzut, dar nu-mi imaginez altfel.
În fiecare zi la ora 9 ea e acolo, pe perete, aşteptând, uitându-se în sus la geam. Iar eu, de pe drum, o iubesc în fiecare zi.

Wednesday, 20 March 2013

radiografie

azi  s-a sărbătorit ziua fericirii
habar n-aveam până nu mi-a zis o prietenă că a auzit la tv
şi a fost şi ziua mea

şi pe când împlineam eu 47 de ani, aşa,
s-au întâmplat mai multe:

mai întâi sculat la 6, copt pâinea, gătit pentru azi, trimis un copil la şcoală
la 8 trimis alt copil la antrenament
apoi pupăturile de dimineaţă cu cei doi rămaşi acasă
apoi desenul lui nr 3 cu circul de familie: nr. 1 îmblânzind unicornii cu muzica de flaut, nr. 2 clovnind cu pantaloni bufanţi, v. trapezind şi jonglerind, eu dresând lei, iar ea însăşi ca delfin trecând printr-un cerc de foc
apoi telefoanele
apoi circumscripţia financiară, mamă ce cuvânt complicat
apoi radu-vodă la seminar ca să găsesc o sală de închiriat pentru curs
şi acolo dau peste cineva tare drag mie
ca un cadou de ziua mea
ne uităm unul la altul şi nu prea putem vorbi
apoi interviul la radio, na, al doilea din viaţa mea şi se nimereşte fix azi
despre pâine
apoi mă duc la ai mei să-mi primesc floricelele, violete culese de pe baltă
pe urmă la poştă să ridic banii, nişte bani de care uitasem şi au ajuns fix azi
mulţumesc p.
apoi mă aşez la altă coadă să plătesc lumina, dar după o juma de oră plec învinsă
mai am de stat încă pe atât şi
e prea frumos afară, 15 grade, cer albastru, ca o trataţie din partea mea pentru lumea toată
apoi la piaţă ca să cumpăr fructe şi ridichi
acasă din nou, chiţăituri, pupături, hlizeli
puţină treabă de şcoală
ies afară să mă întâlnesc şi să povestesc despre aventura londoneză cu c.
Doamne, ce bine e acasă
pornesc un joc de monopoly cu copiii
scriu pe blog

cu cât îmbătrânesc, cu atât mă simt mai bine de ziua asta a fericirii




Sunday, 17 March 2013

negative pereche

 fiindcă am văzut la M. ceva cu nişte filme, scene, chestii

scenele mele preferate
mi le atribui, fără drept de apel
sunt concepute, realizate şi distribuite de mine
(că publicului îi sunt prezentaţi alţi realizatori, e doar o muşamalizare circumstanţială)

când Tommy din Warrior sare în pat ca să-l ia în braţe pe taică-su
săritura aia e un hău, o gaură neagră prin care ajung într-o clipă în lumea aia în care Tommy e
blând

şi

când Brian de la Placebo, care e în spatele scenei şi aşteaptă să-şi termine Expatriate de terminat cântecelul
face un pas în faţă şi-i arată colegului unde să mute boxa
acel gest fără niciun drept de apel


Tuesday, 22 January 2013

Vals

Te trezeşti. Eşti adus cu forţa de departe, din lumea ta. Încerci să te uiţi în urmă, să mai vezi puţin, să-ţi iei rămas bun, să pui la loc sigur în memorie tot ce-i acolo, dar în faţă e atâta lumină că te orbeşte. Şi uiţi tot.

Din nou aici. Din nou, asta e ideea. De ce aici se repetă şi acolo nu? Ştii bine că acolo e casa ta şi totuşi aici se repetă. Poate ca să-ţi intre bine în cap.

Ştii că n-ai ce face şi începi să inventariezi lumea asta. N-au trecut mai mult de câteva secunde de când erai acolo, iar corpul era atât de liniştit încât nu-l aveai. Parabola cu suprafaţa lacului liniştit.
Cum începi să umbli prin sertarele şi dosarele de aici, cum apar valurile. Muşchii se încordează unul câte unul, în funcţie de gândurile pe care le scoţi din teacă ca să-ţi faci loc printre obiectele care se aglomerează în faţa ta. Ai de făcut un comision, picioarele sunt gata de treabă. Trebuie să scrii, să ţii copilul de mână, să desfaci odată încâlceala din dulap, mâinile sunt gata de treabă. Îţi aduci aminte de imaginea aia... pântecul ţi se umple de căldură. Ai de rezolvat problema cu M. Gâtul tresare, te îneci. Corpul întreg vibrează, gata de treabă. Îţi schimbi poziţia, aşa nu mai poţi sta. Nu mai poţi sta deloc. Asculţi. După sunetele de afară, e ora 6. În curând o să sune ceasul. Întinzi mâna şi mişti butonul. O pliezi din nou la căldură, dar nu mai poţi sta nemişcat, oricât ai vrea. Corpul este. Şi când ai corp, un corp atât de dornic de-a participa la lumea de aici, ce poţi să faci?
Deschizi ochii. E atâta lumină, deşi afară e întuneric. Aşa e jocul, la ora 6 să fie întuneric afară, dar pe tine nimic nu te păcăleşte la ora asta. E lumină, lumina aia care te-a adus de acasă, s-o trăieşti şi pe ea. Zâmbeşti cu îngăduinţă, îi faci hatârul şi azi. Pentru că eşti mare şi ai de unde da. Pentru că eşti un mesager. Doamne, a ta fie ziua de azi, ţi-o dedic în întregime! Tot ce sunt azi, e pentru tine. Invocaţie.
Eşti pe pilot automat de acum. Bună dimineaţa!

Friday, 18 January 2013

de hramul bisericii mele

e urât cu spume afară şi e atât de frumos! Doamne ce-mi place când e atât de urât, nu ştiu de ce, spuneţi voi, fii-mea căreia şi ei îi place vremea asta la nebunie zice că îi place pencă poa să stea cât vrea în casă, nu se simte datoare să iasă şi să se bucure de ce-i afară.
 pe pământ e un amestec de zăpadă maronie cu apă, verdele e căcăniu, pomii sunt slabi numai piele şi os, vântul împrăştie apa rece peste tot, nu era nimeni în parc de dimineaţă, nici bodigardul n-a mai trecut pe lângă mine să-mi zică bună dimineaţa doamnă, ce doamnă o vedea el când arăt cum arăt cu fâşurile alea pe mine şi gluga cu ţugui
şi mă doare mâna dreaptă, am o chestie la oase cum s-o numi, de abia mai îndoi încheietura, aşa mi se întâmplă iarna când nu-mi fac băile cu nămol peste vară şi astă-vară n-am avut timp, dar acum m-am înfăşurat cu un fular, şi scriu cu mănuşi, asta e mâna mea bionică cu care fac minuni, numai de nu m-ar durea şi noaptea că atunci mă simt ca wolverine din x-men când i-au băgat săracu metal topit în oase
vroiam să scriu de copiii mei, că doar ce e mai interesant pe lumea asta? nr 2 are concert duminică! e chitarist, cool nevoie mare, tatsu care şi el a fost chitarist cool nevoie mare la vremea lui, că atunci m-a vrăjit cu pantalonii ăia mulaţi şi doinele pe o singură coardă, deci tatsu e emoţionat dar nu arată că aşa e el acum serios şi demn în loc să fie cool fir-ar, şi l-a ameninţat că vine la concert să-l vadă şi nr 2 e terminat, mamă poate nu vine totuşi că pe urmă zice că n-am făcut nimic bine, dar eu ce păzesc? sunt aici ca să întorc dialogurile ca la ploieşti, unu zice una, eu traduc, şi ălalt înţelege ce vrea
deci asta e cu nr 2, are concert într-un club şi mie mi se pare o chestie mai tare decât piesele alea de teatru, de aia i-am şi lăsat pe băieţi să cumpere ţoale noi, să fie băiatu şi mai cool decât l-a făcut măsa, cămaşă albă scrobită, pantaloni negri şi ghete de piele, prima lui încălţăminte de piele, până acum a stat doar în converşii ăia
formaţia are "dandy" în titlu şi oamenii sunt la costum şi cravată de-a râs tatsu de el o zi întreagă, până i-am zis să zică mersi că nu au ceva "black", "dark" sau "metal" că nu mai mergeam noi la concerte
nr 3 povesteşte plină de patos tot ce citeşte sau vede, ieri după "les miserables" ne-a vorbit numai pe muzică, de ne plictiseam până aflam ce vrea de la noi
tot mai bine decât a doua zi după ce a terminat cei 3 muschetari, că ne-a ţinut numai în fandări şi înţepături cu creioane şi ce mai găsea prin casă, pe nr 2 nu l-a scos din milady, iar mie era să-mi rupă bunătate de mână bionică când mi-a descris cum l-a înfrânt dartagnian pe nuştiucine
numai nr 1 e stresată că nu ştie la ce facultate să meargă, tatsu îi găseşte în fiecare săptămână câte una, nu-i vorbă că şi eu, dar ea nu şi nu, vrea să se facă tatuator şi ştie că o să fie oaia neagră a familiei şi cea mai mare dezamăgire, ea care e înţeleapta familiei să ajungă să înţepe tipi cu muşchi şi poveşti plângăcioase
dar eu mă pregătesc în taină să nu fiu dezamăgită, ci fericită

Friday, 28 December 2012

criza

anul ăsta majoritatea prietenilor mei au ieșit din depresie
dar ce zic eu majoritatea, cred că toți
a fost un an tare bun
angoasele și neîmplinirile nepotrivirii lor în societate au dispărut
orânduirea trece printr-o perioadă de corecție și a devenit mai slugarnică, drept urmare mai îngăduitoare cu ceea ce-o sperie
așa că toți prietenii mei și-au găsit în sfârșit un loc sub soare
au împins piesele de puzzle și de data asta piesele s-au mișcat și le-au făcut loc și lor
să întregească tabloul





Saturday, 22 December 2012

După Apocalipsă

Sunt foarte fericită. Nu ştiu de ce, doar aşa. Şi când sunt fericită vreau să împărtăşesc cu prietenii mei treaba asta şi ţop pe blog. Că voi sunteţi prietenii mei. Câţiva, dar buni. Că voi m-aţi făcut întotdeauna să mă simt bine. Şi mi-e dor să mă simt bine, că a fost un an dur. Frumos şi dur. Ca cel mai frumos şi dur bărbat pe care vi-l imaginaţi.

Copiii ăştia ai mei ... v-am zis că sunt îndrăgostită de ei? Sunt ca 3 fântâni adânci până la antipozi prin care alunec, când prin una, când prin alta, şi ca Alice mă trezesc ba într-o lume, ba în alta: nr.1 iubeşte cărţile şi filmele şi viaţa mi se umple de personaje, de toate felurile, de toate formele, nr. 2 iubeşte aventura şi când ajung în lumea lui mă inundă adrenalina, iar nr. 3 mă iubeşte pe mine mai presus de toate şi în lumea ei sunt o zeiţă.

Şi pe deasupra mai sunt şi copiii de la şcoală, Doamne câtă dragoste şi acolo! Iubesc copiii, v-am mai zis?

O prietenă mi-a povestit despre efectele ciudate ale remediilor homeopate, cum schimbă ele şi psihicul nu numai fizicul. Remediul fluture, de exemplu. O tipă care l-a luat şi-a schimbat complet modul de a se îmbrăca: desuuri colorate şi negru pe afară. Când i-a spus medicului, a aflat că a primit un remediu făcut dintr-un fluture care e negru când ţine aripile strânse şi colorat când le deschide. Dar eu mă îmbrac mai nou la fel, şi nu am luat niciun fel de remediu.

La colegiul copiilor au început să dea burse de merit, nu ştiu cât o ţine minunea, dar pentru Crăciun au fost nişte cadouri minunate.

Sunt la al treilea post ortodox şi în sfârşit am înţeles cum să-l ţin ca să-mi fie bine şi să conteze.

Am scris o poveste pentru un concurs la care nici nu m-au băgat în seamă, dar ce bine m-am simţit scriind-o... Sau am fost, sau o să fiu în altă viaţă scriitor, prea mă roade. Mulţumesc puckului pentru ajutor şi încurajări.

Îmi plac ornamentele de Crăciun din centrul oraşului şi m-am simţit bine şi la târgul central de cadouri. Din ce în ce mai puţin kitsch.

M-am tuns cu breton scurt, aşa cum mă tundea mama la 4 ani.