Prima dată l-am văzut în iulie cred.
Eram cu copiii în pădure, umblam de câteva ore, timp în care nu întâlnisem pe nimeni, eram obosiţi şi înfometaţi şi ne-am oprit pe-un vârf cu vedere la sat. Ei au deschis rucsacii şi eu am coborât printre copăceii de coarne până nu i-am mai văzut şi nu i-am mai auzit. I-am rugat să mă lase puţin singură, atâta pădure în jur şi eu nu puteam să fiu atentă la ea. M-am aşezat pe rădăcinile unui fag uriaş şi m-am oprit din tot. Atunci a apărut. Mi s-a părut mie că cea pe care coborâsem era o cărare, dar chiar să fie, nu mă aşteptam. Când am ridicat capul era în faţa mea, la vreo 20 de metri în vale, pe aceeaşi linie pe care coborâsem şi eu. Nu ştiu cum de i-am văzut trăsăturile de la distanţa aia. M-am gândit pe urmă că nu se poate, am pus probabil aparatul la ochi să-l fotografiez şi am mărit imaginea, n-aveam altfel cum să-i văd ochii, ridurile, buzele atât de clar. El nemişcat în picioare, eu nemişcată pe rădăcini, linişte şi timp pentru observaţie. O faţă mică şi ridată în jurul ochilor şi a gurii, şi o piele albă de orăşean care nu se potrivea cu presupunerea mea inconştientă la ora aia, că e un localnic care a urcat din sat în căutare de vreascuri. Nu ştiu cât am stat aşa uitându-ne unul la altul. Am văzut că ar fi vrut să meargă mai departe dar asta însemna să treacă pe lângă mine şi nu s-ar fi putut. A ales să se întoarcă şi mi-am dat seama că trebuie să nu mă uit la el ca să-l las să plece. Am plecat capul, în faţa mea o furnică urca pe rădăcină. Atât de clar am văzut-o şi pe ea, mărită ca şi cum aş fi avut lupe în faţa ochilor. Am urmărit-o cum pipăie lemnul înainte să pună picior după picior, am văzut cum lemnul îi răspunde şi-i permite să se agaţe de el. Am ridicat ochii să mai văd umbra lui măcar, dar florile acoperiseră deja orice urmă. Doar aerul rămăsese albastru. M-am ridicat şi eu şi am plecat spre copii, pentru că locul din jurul fagului era deja prea pustiu acum.
A doua oară l-am văzut în pădurea de lângă Cheia, în septembrie.
Între timp mă tot gândisem la el, cum se arcuise aerul în jurul lui, albastru, cum habar n-aveam cu ce haine era îmbăcat dar ştiam perfect cât de subţire îi e gâtul. Şi trăsăturile mici şi regulate i le-am recunoscut de nenumărate ori de atunci, pe bucăţele, în oamenii pe care îi vedeam în metrou, de aproape şi totuşi niciodată aşa de clar ca pe el atunci.
Din Cheia am urcat muntele pe o parte şi l-am coborât pe alta. Distanţa dintre noi cinci şi maşină era prea mare după un traseu atât de lung, aşa că am convenit ca unul din noi să plece, iar celălalt să rămână să oblojească copiii obosiţi. Nu ştiu de ce am ales eu drumul.
Am scurtat-o prin pădure că se întuneca de tot şi, într-o adâncitură din pământ, era să calc pe el. De abia după ce am sărit ca arsă şi m-am calmat puţin, mi-am dat seama că e un om acolo, un om care are nevoie de ajutor. Stătea chircit, acoperit cu o mizerie de cârpă care mirosea urât. Am zis că-i beat şi-am vrut să plec dar n-am putut. Era ceva în aerul din jurul lui, o culoare albastră şi un freamăt de imagine mişcătoare care m-a oprit. Mi-am atins instinctiv medalionul de lemn de la piept, ca şi cum aş fi putut să capăt informaţii în plus. Din nou imaginile s-au clarificat ca prima dată, acum puteam să-l văd sub pătura aia maro, cum de abia respiră şi geme. Atât de chinuit. Şi era el, niciun dubiu, iar eu nu m-am mirat, doar mi s-au înmuiat genunchii. Am ridicat pătura puţin şi l-am întrebat te ajut? Ce întrebare tâmpită, bine măcar că o ţin minte, atâta merit să aibă şi ea. A dat din cap că nu, deci m-a auzit, m-a înţeles şi eu am zis cum nu? trebuie să mă duc să-mi iau maşina, nu pot să te las aici. Logic. Dar el mi-a răspuns, nu, lasă-mă-n pace. Era el, nu aveam cum să mă încurc, vedeam foarte clar, era tocmai perioada aceea a lunii când era el prin preajmă şi eu vedeam foarte clar. Nu vroia să-l ajut, dar ce căuta acolo în drumul meu, sub picioarele mele? Te duc în oraş, te dau în grija cuiva. Nu-mi trebuie zice el. Şi eu cum mai plec de aici? Ridică din umeri.
Te rog, lasă-mă să te scot de aici, să te dau cuiva care să aibă grijă de tine. Şi atunci se uită prima dată în sus, şi mă ia prin surprindere, şi intră prin pupilele mele larg deschise până în mijlocul corpului şi se lăţeşte acolo şi inundă tot spaţiul dintre organe şi e cald şi nu ştiu cum de se potriveşte atât de bine, cum de nimic din mine nu recunoaşte că e ceva străin! Cred că m-am gândit pentru o secundă că aşa vrea el să-l iau de acolo, să-i fiu ca o desăguţă, să-l car din pădure până la drum şi să-l deşert acolo, poate îl culege cineva şi-l salvează, dar pe urmă mi-am dat seama că el e încă acolo în groapă, că suferă, că eu am înăuntru doar lumina lui albastră şi că asta e o chestie inefabilă pe care nici să o povestesc nu pot. Şi că trebuie să fac totuşi ceva, se întunecă. Ce să fac? Dă-mi numărul tău de mobil, zice el, să te sun când ies de aici. N-am nici acum cuvinte, ceva mai ireal n-am auzit în viaţa mea. Şi mi s-a părut o rezolvare bună, ca şi cum a afla un număr de telefon e cea mai normală soluţie pentru a salva pe cineva din pădure. I l-am spus automat, m-am ridicat şi am plecat, mă aşteptau ai mei doar.
A treia oară l-am văzut azi în parc.
Acolo unde-mi fac eu exerciţiile e cam pustiu, doar ciori, doi câini şi veveriţe. Azi veveriţele traversau prin faţa mea, mereu şi toate într-o singură direcţie. Tot înspre merii pădureţi zburau şi ciorile cu nuci în cioc, de mi s-a părut la un moment dat că-mi pierd echilibrul ca şi cum centrul de greutate al pământului s-ar fi deplasat de sub picioarele mele într-acolo, fix sub meri. Şi normal că după ce mi-am terminat programul m-am dus să văd câte veveriţe şi câte ciori au făcut gaşcă acolo. Era el sprijinit de-un măr pitic, desfăcea jumătate de nucă şi mânca miezul. Cu degetele firave, cu gura chinuită, cu respiraţia slabă. La fel de epuizat, la fel de slab. Mă uit atentă la el, îl văd clar ca de fiecare dată, dar deodată nu ştiu, zău dacă ştiu, dacă e băiat sau fată. Ar putea fi fată, acum îmi dau seama, doar că mintea mea setată într-un corp de femeie, l-a definit că aşa a vrut ea, ca băiat. Şi dacă m-aş uita cum stau ciorile în jurul lui/ei, şi veveriţele, şi câinii, m-aş încurca de tot, aşa că m-am hotărât să curăţ totul dintr-o mişcare, e băiat, mai precis de-atât, e un homeless care mă urmăreşte prin toată ţara. Şi el zâmbeşte, ştie ce fac, ba tu mă urmăreşti şi eu nu mai pot să scap de tine, de ce nu mă laşi să dispar? Nu m-ai sunat, zic ca să zic ceva. Ba da, vroiam să vii să mă iei de pe drum, dar ţi-ai pierdut telefonul. Aşa e, mi l-am pierdut, dar ce legătură are? Şi deodată totul se schimbă, iarba pe care stăteam, animalele din faţa mea, copacul pipernicit, el. Se ridică în picioare şi se curăţă, aşa dintr-o dată faţa i se curăţă, hainele de pe el, privirea. Îl văd cât de tânăr e, ochi strălucitori, galbeni sau albaştri nu pot să-mi dau seama, gura roşie, obrazul proaspăt, mişcări elastice. Se apropie cu o viteză incredibilă, acum era acolo acum e aici, s-a oprit la două degete de mine, simt aerul cum îl ajunge din urmă, mirosul de iarbă proaspătă, de nucă, de măr. Şi mă uit în ochii lui sau ai ei, nu ştiu, mă uit lacom până văd dincolo de ei, în sus în jos, la stânga şi la dreapta, în faţă şi în spate. Până-mi cresc rădăcini. Până când mustul pământului urcă în mine şi descopăr fulgerător celelalte două direcţii, înălţimea şi adâncul. Sunt totuna cu ochii lui, îi simt corpul atât de aproape, ca pe al meu, mă împlinesc. Sunt grasă, rotundă, sunt o bulă perfectă de aer.
Zâmbeşte,
închide ochii acum.
Ştiu că trebuie să plec, aşa e viaţa, are toate culorile.
Mă răsucesc şi-l las acolo lângă măr, obosit, slab, îl las cu veveriţele care în iarnă mă alungau cu coji de nucă, îl las dar îl iau cu mine. Sau o iau cu mine ... că are bărbia atât de rotundă şi elastică, cum doar o fată poate avea.
Rămâne liniştit şi eu m-aş arunca la picioarele lui, aş rămâne aşa lipită de genunchii lui o viaţă, ah pleacă odată că ai pâine de făcut, plec dar te văd şi mâine, te văd şi mâine?!
De-acum oricând. De-acum oricând.
