limpezire

şi chiar e interesant

mi-a fost frică, mamă ce frică mi-a fost, de trei ori a trebuit să mă roage să mă întâlnesc cu el
nu m-am aranjat deloc şi nici nu m-am îmbrăcat altfel decât pentru o plimbare prin cartier
şi i-am spus lui horia unde mă duc, eu care de obicei nu dau raportul

ce privilegiu, să mă întâlnesc cu mine cea de acum 25 de ani
ce privilegiu, să mi se clarifice amintirile

la fel cum ştiam, semănăm grozav
la fel ca-n cazul gemenilor, cu toate că ne-am despărţit şi am avut vieţi separate, continuăm să fim asemenea
am făcut aceleaşi alegeri, am trăit (pe cât se poate) la fel, suntem amândoi partea răsfăţată a cuplului
până şi numele copiilor sunt aceleaşi

eram aproape sigură că povestea cu el va rămâne neterminată în viaţa asta
că-l voi regăsi data viitoare şi o vom lua de la capăt
şi uite că am primit un cadou
siguranţa cu care a mânuit întâlnirea a retezat dintr-o mişcare unică încâlceala tinereţii
ştiu acum cu claritate că am ales bine, ştiu acum că nu aveam cum să mă mărit cu fratele meu

aş vrea ca şi horia să afle toate astea
aş vrea ca ei doi să fie prieteni din nou
dar nu cred că se poate

irina, fata visurilor mele

irina ma. e deşteaptă foc, aşa cum aş vrea şi eu să fiu, dar lucrează cum e şi normal, în houston şi ne vedem odată la şpe ani; irina b. are o fire veselă şi fericită, aşa cum aş vrea şi eu să am, dar avem preocupări diferite şi nu prea avem despre ce vorbi; irina mi. e frumoasă rău, aşa cum aş vrea şi eu să fiu, dar mă enervez al naibii când sunt în preajma ei că prea e frumoasă; irina d. e blondă, irina g. e chirurg, irina m. e campioană europeană; aşa cum aş vrea şi eu să fiu, dar nu pot, oricât m-am străduit, să fiu prietenă cu ele

irinucă pohtă ce-am pohtit, îţi închin azi elogiul meu de despărţire

Seară de dans

De data asta îi lăsăm pe copii la bunici la ţară şi plecăm noi doi singuri pe munte.
Am fi vrut s-o facem lată ca pe vremuri, să urcăm pe traseu dificil şi să coborâm în alergare, dar rana din coapsă vorba poetului, nu ne lasă. Adică avem o vârstă, iar el mai are şi un genunchi necăjit.
Dar una mai puţin lată tot ne-ar plăcea, aşa că o să mergem în Piatra Craiului, direct pe creastă. Direct înseamnă o zi de mers cu maşina, pe urmă închiriat o garsonieră în Zărneşti, pe urmă pregătit rucsacurile de a doua zi, pe urmă culcat devreme că mâine sculat devreme. Traseul e de vreo 10-11 ore, din amintirile noastre de tinereţe.

Îmi doresc atât de mult o zi senină, să văd totul în jur!

Şi ziua chiar este senină, urcuşul greu şi-mi place, suntem pe creastă.
Ai fost vreodată pe creasta Pietrii Craiului? Spectaculoasă! Trebuie să mergi pe o cărare îngustă-îngustă, pe coama muntelui, dacă ameţeşti sau îţi alunecă piciorul în stânga sau dreapta te duci la vale vreo 2000 de metri, aproape în cădere liberă. Acrobaţie pe muchia muntelui, aproape de boltă, privind în jos la spectatorii care nu te văd. Perfect.

Şi în culmea acestei perfecţiuni, de abia intrată în uitare, văd sub o piatră împiedicată în mijlocul drumului, o hârtie albă, frumos împărturită. Complet nelalocul ei, trebuie mântuită de aici. O iau, o deschid, mă uit la cerul albastru pe care plutesc, la piatra crudă de sub picioarele mele, şi citesc: Astă-seară, la Vila cu Flori, strada Râului nr.20, Zărneşti, Seară de Dans. Veniţi direct de pe munte, cu biletul la poartă. Vă aşteptăm cu drag. Mihai şi Dana

Excursia mea e dată peste cap, liniştea mea, stomacul meu. Ştiu ce-o să urmeze, nevoia de a coborî cât mai repede, excitarea, tremurul, discuţia cu el. El n-o să vrea binenţeles, ce prostie mai e şi asta? am plecat să facem ceva, unde ne e capul acum? a lăsat un nebun o hârtie pe jos şi tu strici toată ziua din cauza lui, nu mergem nicăieri, doar unde am stabilit, ş-aşa o să ajungem jos terminaţi.

Spontaneitate? Am luat-o eu pe toată.

Şi fiindcă ştiu ce mă aşteaptă, tac, bag hârtia în buzunar, merg mai departe după el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi strecor câteva din cuvintele scrise pe bilet în cutiuţa mea de cristal din coşul pieptului alături de celelalte de pe acolo, te iubesc, poveste, mama, apă, munte, copii, frumuseţe. Şi altele care se tot joacă şi se amestecă între ele ca să cred eu că sunt multe.

Dar când începe coborârea, după ce mâncăm, când rucsacurile s-au uşurat, cerul s-a acoperit şi genunchii au intrat deja în surescitare, mă duc la el, îi arăt biletul şi tac. Se uită la mine gata să-nceapă discursul, dar eu îmi muşc buza şi reuşesc să nu spun nimic. Deschide gura să zică nu, dar eu mă uit într-o parte şi-l prind de mână.
Se-ntoarce să plece mai departe, un pas, doi, să ajungem noi mai întâi jos cu bine, şi mai vedem.
Ok. E ca şi cum am fi deja la poartă, e bine.

Întotdeauna coborâşul e ca şi cum n-ar fi, nu ştiu de ce. Sunt mai atentă pe unde calc, mă uit mai mult în jos, mă grăbesc, mereu uit partea asta a drumului. Să ajung jos cât mai repede. Iar acum să ajung jos într-o clipă! Doar mă rog tot timpul să nu-şi ponosească genunchiul şi mai mult.
Începe ploaia, ne punem gecile peste rucsaci, picăturile încep să cadă de pe glugă pe nas, mergem încet să nu alunecăm.
Vreau să dansez.

Vila cu Flori. Vila cu Flori.


E la capătul străzii, ultima. Un gard transparent, de fier forjat negru, cu bucle, virgule şi acolade. Două laturi ale curţii, cele dinspre pădure, sunt de fapt două şiruri de brazi înalţi de 30 de metri fiecare. În mijloc vila din piatră şi lemn, iar celelalte două laturi, dinspre stradă şi vecini, pline de verdeaţă şi flori căţărătoare, proaspete după ploaie. Trandafiri roşii, volbure mov, clematite albastre. În dreapta curţii, un foişor acoperit cu iederă. Poteca de piatră dintre vilă şi foişor trece pe lângă tufişuri de Mâna-Maicii-Domnului adunate turn în jurul unor trunchiuri de copaci uscaţi, tăiaţi cam la un metru deasupra pământului. Prin iarbă, flori. Petunii, begonii, margarete, conduraşi, tuberoze, irişi.
La poartă nu e nimeni, curtea pare pustie, casa are obloanele trase. Lumină încă mai e, puţină, cât să văd grădina în toată splendoarea ei, dar mi-e teamă că o să ne întoarcem fără să intrăm. Chiar dacă poarta e deschisă, el n-ar intra neinvitat pentru nimic în lume.
Stau şi mă uit peste gard, ca un orfan.



Dar cineva acolo sus mă iubeşte, iată-i că vin. Un el şi-o ea ţinându-se de mână, cu bocanci de munte şi şorturi cu multe buzunare, el blond tuns scurt, ea brunetă cu părul ţepos, tineri, atât de tineri şi frumoşi. Zâmbesc. Intraţi, intraţi, hai că de aici nu auziţi muzica! Eu sunt Mihai, ea e Dana, haideţi intraţi!
Cum trec de gard, aud. Beatles, Sun King. Simt mirosul florilor, văd cupluri dansând, rucsacuri lipite de gard, luna plină printre brazi.
Mă întorc spre el, mă simţeam vinovată dar acum sunt fericită. Îl iau de mână, intrăm în foişor, el e încă temător şi rezervat, dar eu ştiu că suntem acasă. Mă eliberez de rucsac, şi pe el la fel, îl iau în braţe, încep să-l legăn, voluptuos începe Oh! Darling, închid ochii.

Dar trebuie să-l văd, îl simt cum se transformă în braţele mele. Faţa-i e limpede fără o cută, buzele pline şi roşii, ochii albaştri şi clari, pielea aurie, umerii drepţi. Atât de tânăr?
Atâta dragoste, putere, căldură! E al meu, sunt a lui, corpuri unite. Atât de ferm în braţele mele, atât de mlădioasă în braţele lui. 20 de ani, nimic mai mult, atât de tineri din nou! Mâinile lui coboară mai jos de talie, mâinile mele îi mângâie părul. Îmi apropii faţa de gâtul lui, mă cuibăresc acolo să-i miros pielea … urme de fum de ţigară?

Simt mânuţe de copii pe picioarele noastre, sunt flori agăţătoare, se încolăcesc până la coapse, ne încetinesc mişcarea, rămâne doar o aluzie de dans...suntem acoperiţi de flori. Îmi plec capul pe pieptul lui, îi simt inima, inima mea.
O să fim fericiţi, o să avem copii mulţi, o să mutăm munţii din loc, o să trăim o veşnicie.

Blues.

Nu ştiu cât am dansat, nu ştiu cât Abbey Road a fost, nu ştiu când s-au aprins luminile în iarbă, nu ştiu când au plecat ceilalţi dansatori în bocanci, tineri şi frumoşi ca şi noi. Ştiu doar când ne-au atins Mihai şi Dana, e timpul să plecăm acum.
Ne luăm rucsacurile şi ieşim din curte muţi de tandreţe.
Coborâm pe stradă, şi cu cât coborâm, cu atât picioarele se înviorează, mintea se trezeşte. Mă uit la Mihai în stânga mea, e un bărbat la jumătatea vârstei, are riduri pe faţă şi pe mâini, doar după ochi îl recunosc, părul lui blond e alb acum. Dana de lângă el şi ea femeie în toată firea dar mândră ca-n tinereţe, îmi zâmbeşte la fel de larg ca-n poartă, ce bine-mi pare că aţi venit.

Împlinită mă-ntorc spre el, ar vrea ele ridurile să focalizez pe ele, dar nu, acum l-am văzut aşa cum îl ştiam şi nu-l mai uit, oricât de departe ar rămâne Vila cu Flori.

Pe munte, m & c

E ora 4 dimineaţa şi mă trezesc brusc, în alertă. Sunt convinsă că dacă nu ies din casă, nu mă urc în tren şi nu plec val-vârtej spre munte, o să înnebunesc pe loc, aici, în pat, la ora 4 dimineaţa, într-o noapte de vară, în anul cel mai călduros din veac. Şi cum frica de nebunie e un gând crâncen nu glumă, mă scol, îmi fac bagajul -în linişte să nu scol pe nimeni- şi plec.
Iau un tren de 6 jumătate, chit că-i personal, ideea e să mă văd plecată cât mai repede, fără răgazul în care aş mai putea schimba un gând cu altul.

Ajung la 9 în Buşteni, ies din gară, o iau la stânga, apoi la dreapta până sub telecabină, tot înainte până la răspântia traseelor, dreapta-stânga? cruce-triunghi? cruce să fie, jepii mici.

Urcuşul e abrupt, pământul moale, rădăcinile alunecoase, pârâiaşe se scurg pe sub bocanc, semn că a plouat de curând. E linişte, atât de linişte, cine mai urcă la ora asta? Pantofarii cazaţi prin staţiune o pornesc pe la prânz şi doar aşa, de curiozitate, n-ajung ei prea sus cu piciorul, când au telecabină ce să se mai obosească? De sus evident că n-o să întâlnesc pe nimeni, sau poate că nu.

Încep să respir greu, ce-mi mai place şi mie să turez la maxim… Nu mă uit în stânga, nu mă uit în dreapta, doar unde calc să nu alunec. Pas, pas, pas, unul după altul, egal, ritmic, continuu. Nebunia din cap şi toxina din corp încep să iasă odată cu expiraţia şuierată, odată cu transpiraţia care-mi udă leoarcă tricoul. Asta vroiam, să dau afară otrava oraşului, ca să am unde să primesc nectarul muntelui.
Până ce ies din pădure sunt ca nouă, bună treabă. E soare, sunt doi nori albi durdulii pe cerul albastru ca spirtul, aerul e tare.

***

Mă aşez printre bolovani să-mi mănânc micul dejun. Am vedere în sus până spre vârf, vreo 2 ore de urcat, deci sunt pe la mijlocul drumului. Cu coada ochiului văd mişcare pe potecă, departe. Cineva coboară foarte repede pe lângă cascadă, ăsta nu poate fi om, vreo capră ceva? Până ajunge la mine o să mai treacă vreo 10 minute, decid să mănânc totuşi chiar dac-o fi vreun urs bezmetic, le-am scos deja pe toate pe şervet, pâinea şi brânza, roşiile, ardeii. Mă uit în sus ca la televizor, mănânc cu ochii pe punctul săltăreţ, vai ce palpitant.


E om. Un om care coboară alergând, sărind din piatră în piatră. Se apropie cu viteză uluitoare, de abia înghit de două ori că trece fulgerător prin faţa mea. E îmbrăcat în negru, cu un costum de viteză de care poartă atleţii, sau cicliştii nu ştiu, are nişte adidaşi, treckeri ce-or fi, cu talpa groasă şi mobilă de se îndoaie la 90 de grade pe muchia pietrei, şi coboară poteca cu ochii aţintiţi în jos. Atât de concentrat, atât de atent, nimic nu există decât roca din faţa lui şi pasul pe care-l face, felul în care calcă. Ce viteză.
E mişcarea însăşi, fără gânduri, fără corp, absorbit în acţiune. Focalizarea lui, transa în care se află… meditaţie.

Deşi sunt acaparată complet de prezenţa lui, nu reuşesc să-i văd clar decât picioarele, muşchii care se întind şi se contractă sub ţesătura lucioasă, nu reuşesc decât să-i bănuiesc alura de felină, mai mult prin senzaţia corporală pe care mi-o lasă decât prin percepţie directă.
Dispare imediat printre copaci, de ce naiba m-am aşezat chiar la ieşirea din pădure? Niciun zgomot nu se aude şi nu s-a auzit cât a fost aici.
Sălbăticiune.

Şi nu i-am văzut faţa! N-am avut timp să ridic privirea mai sus de genunchi, uimită de viteza cu care călca. Ce faţă are? Ce piele, ce păr?! Intuiţia şi tremurul din pântec îmi spun că n-am mai întâlnit aşa ceva, impecabil, desăvârşit, Frumuseţe întrupată, poftim răspuns.
Frustrare, uimire, extaz, cu ele urc de aici încolo în bagaj, în loc de pâine, roşii, brânză.

***

Ajung la Caraiman cu muşchii în mare formă dar fără niciun pic de apă de băut, calcul greşit. Cabanierii sunt nişte drăguţi, şi el şi ea, vorbim puţin, îmi umplu sticla, îmi zic s-o iau pe scurtătură spre jepii mari pe unde am de gând să cobor, pe-acolo pe unde s-a defrişat din ei, dar mie nu-mi plac locurile defrişate şi o iau pe drumul mare. Lat cât vezi cu ochii, cu norii rotofei chiar lângă mine.

Şi cum merg eu aşa la plimbare pe platou, drept în faţa mea, apare el, venind dinspre Piatra Arsă. Adică a coborât pe jepii mici, a urcat pe jepii mari şi acum vrea iar să coboare? Câte ture d-astea dă într-o zi?
Cum îl văd plec ochii în pământ de frică să nu fac explozie, emoţia e prea puternică. Trece pe lângă mine, nu ştiu dacă mă vede, eu nu îl văd că nu mă uit. Dar corpul meu îl simte şi face o răsucire de 180 de grade, uşor, firesc şi natural, ca acul de busolă pe lângă magnet. Mă iau după el şi mă uit în altă parte, ce cer albastru, ce mare e crucea, ce telecabină verde, parcă anul trecut era roşie. Mă ţin la 3 metri în spatele lui, calc fix pe urmele lui, sunt posedată şi nu-mi pasă. Dacă nu mă uit la el e ca şi cum nici n-aş fi aici, nici n-aş face ce fac, raţionează struţul din mine.
Mergem spre Caraiman, am avut dreptate, o să coboare din nou. Dar până atunci e acum, sunt aici în spatele lui, îi respir vigoarea, mă hrănesc din dâra de vitalitate pe care o lasă în urmă, trăiesc!

Ca-ntr-o secundă ajunge pe buza muntelui, gata să se arunce în jos. Nu secundă, într-o fracţiune de secundă ajunge! De fapt nici nu apuc să clipesc! Nici nu apuc să respir….
şi mai vreau din el….mai pot să cer?

Scoate ceva din rucsac, un termos, bea, o pune la loc, rucsacul în spate, mănuşile cu degete tăiate, o să plece şi nu i-am văzut faţa, nici părul, n-am ridicat privirea deloc, de fapt nici n-am clipit, nu? Ce poţi să vezi dacă n-apuci nici să clipeşti?

Se întoarce brusc spre mine, să te aştept jos?

Are faţă de om, e om, iar eu mă blochez cumplit, mă uit la el dar nu-l văd, e prea brusc, prea neaşteptat, sunt un biet struţ înfricoşat, nu mă băga în seamă!
Probabil că dau din cap -în ce direcţie nu ştiu- pentru că el se întoarce ca şi cum ar fi primit un răspuns, ridică mâna în semn de salut, şi începe să alerge spre vale.

Buimacă pe marginea prăpastiei, eu.

O să cobor pe jepii mici, pe unde-am urcat, după el, că n-am de ales. Numai un pas în sensul opus şi inima mi-ar plesni răzvrătită, are vreun rost?

***

Ies plutind ca o zână din pădure, mai am drumeagul forestier şi gata. O să mă aştepte sau nu? Eu ce-oi fi dat din cap? Da sau nu?

Nu mă aşteaptă jos, ştiu sigur, pentru că e aici. Îmi face semn să mă iau după el spre stânga, ăsta e drumul care duce la cabana salvamontiştilor, eu aşa ţin minte că scria pe hartă. Da, ăsta e, uite cabana în faţa unui bloc uriaş de piatră care parcă stă să cadă peste băncuţa din spate. El trece chiar pe-acolo, apoi se opreşte şi se sprijină de peretele de stâncă. Tot nu îndrăznesc să ridic ochii spre el, coloană de foc întrupată. Dar nici nu e nevoie, îi văd mâna care face un semn larg spre verdeaţa de pe jos, afine! buuune după atâta mers.
Cred că zâmbeşte. Nu ştiu, dar aşa aş vrea.


Mai târziu….Până la hotel îndrăznesc să merg alături de el.

Şi mai târziu… E ora 4 dimineaţa, îl contemplu, am avut dreptate. E Frumuseţe întrupată.

În parc

Parcul e construit în jurul unei foste bălţi cu izvoare subterane, Balta Albă. Pe marginea apei, aleea care înconjoară balta (devenită între timp lac cu bordură şi ponton) are vreo 4 kilometri lungime şi 5 metri lăţime. Pe aleea asta lumea se plimbă, aleargă, sunt role, biciclete, cărucioare, doar dimineaţa de tot şi pe ploaie e pustiu, altfel e full. Dacă în stânga e lacul cu sălciile lui, atunci în dreapta sunt dealurile cu pomi şi locurile deschise cu iarbă, trifoi şi tot felul de arbuşti aromaţi. Arată bine balta asta de câţiva ani de când primarul cel nou şi-a pus în cap să o amenajeze şi a şi reuşit.
În apă sunt peşti, broaşte normale şi broaşte ţestoase. Pe apă sunt raţe, pescăruşi, albatroşi, gâşte sălbatice şi-a fost văzut chiar şi un cormoran. Raţele s-au adaptat cel mai bine, dar şi broaştele ţestoase: fac pui într-o veselie în fiecare an.
Raţele au 3 boboci, unele 5 boboci, altele 9 boboci... una eroină a reuşit 13 boobooci! Cum le cresc puilor puterile suficient cât să iasă din apă, se şi ridică pe bordură şi traversează aleea ca să ciugulească iarbă. E o plăcere să-i priveşti, bobocii în faţă, bezmetici, neatenţi şi grăbiţi, şi-n spate mama-raţă mergând sacadat, cu ochi pe toată suprafaţa capului, atentă, circumspectă şi bănuitoare. Pericole nu par să fie, cel puţin ziua când sunt oameni plimbăreţi prin jur. Doar câinii cu nasture pe ureche au crize de obrăznicie câteodată, când îi apucă lătratul, adulmecatul şi trasul de codiţe, de săracii boboci nu ştiu cum să-şi mişte fundurile şi picioarele alea scurte mai repede la apă, în timp ce toate raţele de pe lac măcăne indignate, de zici că s-a pornit războiul.

Într-o dimineaţă, când încă e pustiu prin parc, 3 răţoi moţăie cu capul ascuns sub o aripă, pe marginea lacului. Unul din ei parcă are un băţ între aripi, cu o poziţie curioasă, aproape verticală! Şi băţul e destul de lung, vreo 3 palme desfăcute înălţime, cum de nu cade dintre pene? Răţoiul se trezeşte brusc, parcă simte că cineva vorbeşte despre el, se ridică şi porneşte tacticos de-a lungul bordurii. Băţul rămâne la locul lui, ba chiar se mişcă în ritm legănat, ca un catarg cu velele coborâte. La o privire mai atentă, băţul se dovedeşte a fi o trestie uscată, subţire e-adevărat, dar vânoasă şi dură. Ce naiba stă trestia aia pe spatele răţoiului, ia să o iau eu de acolo! Răţoiul simte ameninţarea şi-şi ia brusc zborul spre apă.
*/&¤%*!!! şi alte bipuri primitive!!!
Băţul iese prin burta răţoiului, cum zboară el aşa spre orizont se vede foarte clar, trestia îl traversează pe nenorocit dintr-o parte în alta şi el n-are nicio treabă. E tocmai bun de pus pe foc, gata tras în ţepuşă pentru frigare, şi el zboară elegant şi mândru ca un crai. E viu, sprinten şi alert, habar nu are că ar trebui să fie mort.
Cum o fi fost oare întâmplarea? Eu zic că a aterizat greşit într-un stufăriş uscat, dar am auzit şi alte păreri mai agresive, cum că e foarte posibil să-l fi vânat careva pe timp de noapte... pe vremurile astea... patruzecişiceva de lei kilu' de raţă...

Un pescăruş

Marea.
Uite că o văd din nou. În fiecare an zic că asta e ultima dată, e ultima dată... dar mereu mai apare câte o dată.

Înainte veneam în fiecare vară. Când eram tânăr, ca băieţii, la agăţat, pe urmă cu fata mea care se pârguia toată la soare şi vânt şi mă lăsa să muşc din ea cu poftă, pe urmă cu copiii, copiilor le trebuie mare. Când am ieşit la pensie am făcut o pauză de câţiva ani, nu ştiu de ce, poate pentru că marea se legase între timp de muncă, nu era muncă, de ce să fie vacanţă? M-au adus copiii din nou, să am grijă de nepoţi ca să se poată şi ei, de copii zic, distra un pic...pe urmă au crescut şi nepoţii, puteau avea singuri grijă de ei, şi iar am luat o pauză de mare.
Dar mi-era din ce în ce mai dor, şi-ntr-o zi i-am rugat, măi copii, mai vreau să văd şi eu o dată marea. Am crezut că o să fie pentru ultima dată, dar uite că n-a fost. De zece ani tot vin aşa, dar de data asta ştiu sigur că e pentru ultima dată. Până la primăvară o să mor.
Curios, când eşti destul de bătrân, ţi-e foarte limpede când o să mori. Am trăit atâta timp în corpul ăsta, monumentul meu drag, încât îmi dau seama de cea mai mică schimbare. Şi acum nu e o schimbare mică. E ca şi cum s-ar fi tăiat legătura cu pământul. Sunt ca un balon cu heliu scăpat din mână, am început să mă înalţ. Simt asta foarte clar. Picioarele nu mai au legătură cu solul şi din cauza asta nu mă mai pot concentra pe lucruri, toate sunt difuze, se îndepărtează. Nu mai sunt sunt în stare să fiu atent la cei din jur, inconsistenţa lor e obositoare pentru mine. Sunt aproape nepăsător.

Apa luceşte metalic, ici şi colo sclipiri fierbinţi.
Sclipirile care-mi plac atât de mult... înainte toată apa scânteia, acum nu ştiu cum bate soarele că nu văd decât metal lucios. Câte-o licărire...dar se stinge repede. O pasăre vine dinspre apă, un pescăruş probabil. Umbra lui mă atinge o clipă, încă sunt mai jos decât el, dar simt bătaia aripilor pe piele.
E atât de omogen totul acum, o linie orizontală în faţă, albastru deasupra, cenuşiu dedesubt. Ca la început. Din două culori s-a pornit lumea, în două culori se amestecă. Ca una singură. Albastru, cenuşiu, totuna, simplu.

Numai pescăruşul ăsta e alb şi zboară neatent pe lângă picioarele mele.

pepene roşu

Rămâne întinsă pe colţul patului, ochii urmăresc muchia grinzii de lemn din mijlocul tavanului. În lipsa senzaţiilor lucide ale corpului, gândurile dau năvală... dar li se pune stavilă. Picăturile albe alunecă pe pielea plină de pistrui, unele în stânga, altele în dreapta de-a lungul pântecului. Una coboară sânul şi ajunge pe gât, miros de flori de salcâm.
Întinde încet mâna deasupra capului, spre el. E epuizat şi stă cu ochii închişi dar o simte, şi-i atinge degetele cu palma.
Grinda de lemn îşi deschide culoarea de la o secundă la alta, era castanie, acum e galbenă ca vanilia.
Un gând sparge zăgazul minţii, când m-am mai simţit oare aşa de bine?

Stă pe iarbă şi mama o sprijină din spate să nu cadă în stânga sau dreapta, ea e mică şi felia uriaşă, cum să-şi păstreze echilibrul? Zeama i se prelinge pe piele, tot corpul mănâncă cu poftă, tot corpul vibrează.
Satisfacţie, gust de pepene roşu ai.

Pe străduţă

În fiecare zi îşi face plimbarea prin faţa blocului meu, îi dă ocol, se opreşte în părculeţ, vorbeşte cu trecătorii, majoritatea deja cunoscuţi de-ai săi. Nu ştiu cum se face, dar mai des mă întâlnesc cu el faţă în faţă decât îl văd de la geam. Are pielea albă şi părul alb, ochii albaştri. Piciorul drept îi e tăiat deasupra genunchiului, cârjele albe. Zâmbeşte de câte ori mă vede, deja ştie unde stau, câţi copii am, ce maşină conduc şi cum parchez. Îmi spune să fiu atentă, să beau apă multă dar nu minerală, să nu mănânc prea sărat, să-i pun pe copii să înveţe serios.

Azi am aflat că are un băiat mare, înfiat de la casa de copii.
- L-am înfiat când am ieşit la pensie. Azi am ieşit şi mâine l-am înfiat. M-am dus la cămin şi am ales unul de două săptămâni, îl vroiam mic, nepătat. Dar cât m-am dus eu să semnez actele, ei mi l-au şi schimbat. Mi-au dat altul în loc, cu metehne, eu n-am văzut decât că avea o ureche bleagă, dar cine ştie ce mai avea. Dar eu ştiam că fac asta, şi semnasem copilaşul meu cu pixul pe cămăşuţă. Uite aici la mânecă l-am semnat. Şi când mi l-au pus ăia în braţe p-ăstălalt, eu le-am spus, nu-i al meu, al meu e semnat!
Şi de atunci numai cu el am stat. Nevastă-mea doar cu mâncarea, în rest eu: în parc, la şcoală, la lecţii, la sport, peste tot numai eu. Acum doi ani au venit specialiştii la liceu la el şi au întrebat, cine e de nota 9? Şi l-au ales pe el să meargă în Anglia, şi i-au dat şi bani. Acum are 19 ani şi învaţă în Anglia. Aşa că de aia îţi zic matale mereu, pune-i pe copii să înveţe serios, mai ales la liceu, că vin specialiştii şi îi aleg pe ăia cu note mari!

Are vocea răguşită, şi în anul ăsta parcă a ieşit din iarnă cu pielea şi mai albă decât anul trecut. Mi-a fost teamă că n-o să-l mai văd, dar cum s-a uscat pe jos cât să nu alunece cârjele, a ieşit la plimbare.
E aici, acum, pe străduţă.

O viaţă publică

nu poate să meargă normal, ţopăie, dansează, se mişcă ca pe catwalk; de obicei vorbeşte singură, râde, şi nu priveşte niciun trecător în ochi; se îmbracă modern, îşi face singură brăţări, cercei, broşe, se vopseşte, îşi aranjează părul, îşi face unghiile; stă câteodată ore întregi nemişcată în lumea ei, lângă un copac; când caută în gunoi e jovială şi plină de energie, iar când se duce după ghenă să mănânce împreună cu ceilalţi homles, e prietenoasă şi grijulie; credeam că e dusă cu pluta, dar când am vorbit cu ea toţi boii îi erau acasă: dorm aici lângă copacul ăsta, am o plapumă groasă, când e frig mă bag în canal... nu, n-am copii, ce idee, cum să am eu copii... aşa m-am născut cu un ochi albastru şi unul maro, cum se numeşte? ceacâră? o să ţin minte... dar tu nu vrei nişte cuţite? ţi le dau gratis! păi de unde să le am, mi le aduc oamenii să le vând să mai fac şi eu un ban... astea mi le-am făcut singură că-mi place să împletesc, îţi plac? sunt colorate... construcţia asta din beţe? nu-i o construcţie, nu-i zice aşa, e doar o căsuţă pentru pisoi, ştii că sunt trei pisoi acolo după bloc? când or să crească îi aduc să se joace aici, le-am pus şi un ghem de aţă, dar mai am de lucrat la ea ca să n-o răstoarne... când mai treci pe aici să vii s-o vezi... hai să-ţi dau un borcan cu murături! ai? ce păcat...să mai vii...

n-am văzut-o niciodată cu punga la gură, dar sigur se ajută cumva; altfel cum poate fi ea atât de veselă în timp ce eu sunt atât de serioasă? atât de uşoară şi fără griji, iar eu atât de apăsată? de ce e ea atât de radioasă şi eu atât de jalnică? de unde are atâta linişte în ea, iar eu atâta luptă-n mine? atâta plăcere de a se aranja, iar eu atâta dezinteres...

dar poate-o să aflu în curând

ascensiune

Mamă.
Mi-e dor de tine.
Mi-e dor să-mi văd cuvintele plutind spre tine, traversându-te, continuându-şi zborul mai departe filtrate, clare, limpezi. Mi-e dor să-ţi dau dreptate.

Ai avut dreptate mamă, cu tot ce-ai spus ai avut dreptate, aşa că acum când îţi trimit mesajul cum m-ai rugat, sunt sigură că o să-l primeşti. Dacă tu ai zis că o să-l primeşti, atunci aşa va fi.


Mamă.
Eu sunt acum pe Acoperişul Spectrului. De aici îţi scriu. Spectrul are exact aşa cum ai prezis, 1000 de metri şi a atins zona cromatică. Afacerea s-a dezvoltat cum bănuiai, oamenii sunt innebuniţi după culorile care apar aici din senin, aşa că-şi trimit sus hainele, pantofii, genţile, telefoanele şi tot ce le mai trece prin cap ca să se coloreze "cum nu s-a mai văzut". 3000 de dolari obiectul, şi ştii câţi amatori sunt? Se fac programări cu luni înainte.
Iar eu am reuşit să mă angajez chiar pe Acoperiş, lucrez chiar în zona zero! Ai fi mândră de mine. Întind hainele la aer ca să se coloreze uniform, umblu prin radiaţiile astea 8 ore pe zi, sănătate curată. M-am antrenat mult, aşa cum mi-ai spus. A fost un concurs foarte dur, trebuia să am un corp perfect, şi am avut. Eşti mândră? Ca un cosmonaut m-am pregătit, am făcut meditaţii zilnic, şi acum pot să dansez pe marginea Acoperişului şi să mă uit în jos fără nicio problemă. Chiar acum îţi scriu de pe margine, e o zi senină, se vede până jos, uite bulevardul.
E ziua mea liberă, nu-ţi fie teamă, nu chiulesc. N-am mai coborât de aici de 6 luni de când m-am angajat, n-am de ce, atâta timp pierdut cu liftul, ca să ce? Aici e viaţa adevărată. Simt radiaţiile astea cum mă traversează tot timpul, mă gâdilă, mă furnică, e o stare grozavă, sunt fericită. Ai avut dreptate, cine trăieşte în zona asta e binecuvântat.

Mamă.
Vreau să-ţi spun despre El. Nu am cui să spun şi asta e o problemă, nu mă aşteptam.
El e şeful meu, al nostru, al tuturor "spectralilor" şi e aici de 9 ani de când s-a construit Acoperişul. N-a coborât decât de 2 ori, şi asta la început doar. Toţi ceilalţi au plecat după un an sau doi, numai el a rămas. Se fereşte să fie văzut, dă ordine prin telefon sau mail, organizează concursurile şi expoziţiile de culoare prin secunzii lui care nici ei nu-l văd, dar îi simt prezenţa oricând şi oriunde. E în spatele tuturor, toţi sunt dependenţi de el, şi nimeni nu ştie ce a ajuns, altfel l-ar doborî într-o clipă. Eu ştiu mamă, pentru că eu l-am văzut. Radiaţiile astea neîntrerupte l-au transformat într-un zeu mamă, ştiu că tu nu râzi de mine.
L-am văzut într-un amurg prima dată, mai aveam de întins două fuste în colţul cel mai de sud, şi El stătea lipit de singurul perete al Acoperişului, acolo unde e fixată Antena. Am văzut cu coada ochiului o pată albă pe zid, şi când m-am întors cu faţa, pata s-a mişcat, s-a desprins de zid, a venit spre mine.
Un om cu pielea de argint. Mamă. Are ochii negri, atât de negri că nu mai poţi să scapi din ei. Are pielea strălucitoare, argint care sclipeşte, mamă, când merge fulgeră atâta lumină în jurul lui că trebuie să mă las pe vine că ameţesc. El râde şi-mi spune că de asta nu trebuie să-l vadă nimeni. De ce? Că ar ameţi, sau că l-ar omorî pe loc?

Mamă.
Ştiu că dacă rezist aici mai mult ajung ca el. Deja părul mi-e alb şi pielea parcă e acoperită cu solzi de peşte. Asta e tot ce mi-am dorit, ştii asta.
Sfârşitul lui e aproape. Cei de jos au intrat la bănuieli mai demult că ceva nu e tocmai în regulă şi au trimis un inspector. El îmi spune să nu mă sperii, aştepta momentul ăsta. Se va arunca de pe Acoperiş. Nu mamă, nu te speria nici tu. N-o s-o ia în jos, o să cadă în sus. Radiaţiile astea cromatice şi intenţia lui fermă i-au transformat corpul, e la fel de uşor cum îi e sufletul, aşa mi-a zis.
Mamă! Dacă reuşesc să mă strecor şi eu câţiva ani, dacă reuşesc să nu bat la ochi încă ceva timp ca să-i păcălesc pe cei de jos, o să reuşesc să mă transform de tot şi-o să mă arunc şi eu de pe Acoperiş într-o zi! O să mă întâlnesc cu el din nou, acolo sus!...




Mamă.
Mi-a făcut tare bine să-ţi spun toate astea. Mă simt mai uşoară, mi-au apărut irizări roz pe degete. Îţi mulţumesc. Te sărut, şi revin cu o scrisoare pe care o s-o fac avion şi-o s-o arunc de pe Acoperiş, luna viitoare.

al 6-lea element

La marginea pădurii se întinde lacul termal. E înnorat, aerul e rece, iar femeile stau îngropate pe sfert în valurile mici, pulsând senzual odată cu ele, unele întinse pe burtă cu câte un picior îndoit, altele pe spate cu mâinile sub cap, sau pe-o parte cu palma pe coapsă, visând lubric, cu zâmbetul moale înfăşurat în părul ud. Aripile transparente plutesc pe apa caldă, iar antenele subţiri şi lungi se ating în discuţii intime. Picioarele verzi cu puteri nebănuite se relaxează după salturile uriaşe până la cer pe care cel de-al cincilea element e nevoit să le facă pentru a salva planeta.

Deodată, începe vântul. Aburul gloduros se împrăştie supus în cele patru direcţii, întâmpinându-i. Femeile încă se-ntreabă ce-ar trebui să facă, când Salamandra trimite asupra lor focul, şi le transformă în cenuşă. E mică cât un sân de fetiţă, concentrată, rotundă. Ajunge prima la lac, planează delicat, se opreşte pe piatra uriaşă din centru, exact când ultimul fir de praf feminin se topeşte în apă. Priveşte semeţ în sus, la grasul balon albastru care se apropie, cu urme de nori pe burta umflată, cu trompeta încă scoasă din buzunar, cu mustăţile subţiri şi lungi tremurând spre platoşa vineţie de pe spate.

- Ai reuşit să le goneşti…de n-ai mai putut. Trompeta aia nu ştie decât să cheme seminţele afară din pământ!

- Taci! Nu-i vina mea că ele nu mai înţeleg ce le spun!

Salamandra nu apucă să-i răspundă, că pământul duduie, malul se unduie, aerul bubuie. Ca din senin o arătare uriaşă, multiformă, se materializează chiar lângă ei. Are labe ca bolovanii, păr de iarbă, coadă cu vârf de orhidee, din el cade pământ în timp ce plantele îi răsar pe piele. Mârâie a salut la cei doi şi-i şfichiuie cu coada una balonului, prieteneşte.

- Unde e Harpa?

- Ţi-era dor de mine? Nu eu v-am chemat? Unde aş putea să fiu?

Harpa minte, a ajuns ultima, dar tonul vocii ei restabileşte adevărul în forma dorită. Mii de sunete o însoţesc, deodată e o înghesuială cumplită în aer, picături de ploaie, stropi de cascadă, spumă de val. Ceilalţi trei trag aerul în piept,

- Acum să discutăm dragii mei.

- Despre ce?

- Despre femei. Nu ne mai pot salva. Ceilalţi şi-au schimbat tactica, iar picioarele lor verzi nu mai sunt folositoare acum.

- Şi ce ar trebui să facem?

- Să creăm al şaselea element.

Salamandra se aprinde instant, îi place ideea.
Balonul se dezumflă însă.

- Nu mai lucrez singur de data asta.

- Lasă, nu te speria, îţi dăm noi idei. Tu trebuie doar să-l bagi in sacul meu amniotic, şi de acolo…

- Ştiu eu ce trebuie să fac! Dar asumaţi-vă şi voi răspunderea.

Salamandra e excitată la maxim,

- Fă-l cu pene, ştii ce ajută astea la zburat?

- Păi dacă ăştia şi-au schimbat strategia?

Monstrul cu coada delicată uruie gânditor,

- Fă-l cu forme schimbătoare, să bage spaima-n ei.

- Da, ar fi o idee, cu mai multe forme.

Salamandra se ridică agitată în aer,

- Una în exterior şi una în interior!

- Hai c-ai spus-o! ce rost are să aibă o formă în interior, cine o vede?

Salamandra se lasă spăşită pe piatră, se stinge aproape de tot.

Harpa îşi ridică coama elegantă în care sunt legate coardele la care cântă, iar sunetele primare încep să curgă albastru în jur. Toţi rămân tăcuţi, gândind.

- Să-l facem în două exemplare, unul cu formă feminină în exterior şi masculină în interior, altul invers. Ceilalţi o să se încurce de tot, n-o să mai ştie ce atac să aplice.

Harpa îşi lasă coama în jos.

- Şi vreau să aibă puterea de a crea. Fă-l cu puterea de a crea.

Balonul se umflă necontrolat, furios.

- Ai înnebunit? Un singur element cu puteri totale?

- Hai să riscăm de data asta.

- Harpo, îţi place să te joci.

- N-avea grijă, fără noi nu e nimic, deci păstrăm controlul.

- Nu ştiu…

Salamandra fâlfâie timidă, uitând cu totul că ea a fost prima care a adus ideea,

- Eu n-am înţeles, la ce foloseşte forma internă?

Monstrul multiform îi arde o labă de o trimite direct în apă, aşa că amărâta nu aude răspunsul Harpei.

- Ştiu! Doar când elementul reuşeşte să devină una, ambele forme unindu-se, doar atunci va avea puterea de a crea. Un fel de supapă de siguranţă.

- Şi cum o să reuşească să facă asta?

- Nu ştiu, nu-i treaba mea.

- Vreau şi eu să ştiu…

- Taci Salamandro!

Balonului i se face milă şi-i suflă răspunsul peste urechile de phoenix, iar culoarea ei devine iar portocalie.

- Ar putea să-şi recunoască forma internă după forma externă a altui element.

- Taci Salamandro!

- Ce-a zis?

- Nu ştiu, o prostie de-a ei. Monstrul scuipă pământ peste ea, gata-gata s-o stingă.

- Nu e prostie, e o idee grozavă.

- Care?

- Să-i dăm elementului o şansă să-şi descopere forma internă după forma exterioară a altui element de care se îndrăgosteşte.

- Se ce?

- Le producem în aşa fel încât o formă feminină exterioară de exemplu să înflorească când întâlneşte o formă exterioară masculină, doar una şi numai una, aceea care e identică cu propria ei formă interioară. Inflorirea să fie ca un indiciu că a găsit in afară proiectia formei dinăuntru. Atunci cele două forme, cea exterioară feminină şi cea interioară masculină se pot recunoaste şi se pot uni, iar elementul poate deveni Creator. Asta dacă nu se lasă păcălit şi se uneşte superficial doar cu forma exterioară a celuilalt element.

Salamandra sare preventiv de pe piatră,

- M-ai încurcat de tot.

- Atunci o să-i încurcăm şi pe ceilalţi.

Balonul e tot nemulţumit,

- Şi pe Element în sine, n-o să ne mai salveze în vecii vecilor.

- Acum eşti nemulţumit că are şanse mici să devină Creator! Hai lasă, acum ne luăm şi noi răspunderea. Tu fă două elemente cum ţi-am zis, poftim, uite aici doi saci.

Balonul se umflă, se umflă, se umflă, apoi, când norii de pe burtă devin transparenţi, din gura lui uriaşă ies într-un vârtej grozav doi copilaşi, o fetiţă şi un băieţel, care cad cu plescăituri şi clipoceli în sacii Harpei. Ea îi ridică şi se-ndepărtează. Cei trei o urmăresc cu privirea, cum lasă gura sacilor deschisă, şi-n urma ei mii de fetiţe şi mii de băieţei se împrăştie peste tot.
Cel mai apropiat băieţel creşte văzând cu ochii, la fel ceilalţi, se găsesc unii pe alţii, doi câte doi, şi încep să creeze. Superficial din păcate, case, maşini, parcuri de distracţii, poveşti.

Balonul, Salamandra şi monstrul multiform se uită deznădăjduiţi cum pământul se umple de chestii. Revine şi Harpa, mută de data asta.

- Am zis eu că supapa aia de siguranţă e ca şi blocată…

- Ba n-ai zis nimic!

- Taci Salamandro, n-ai auzit tu!

Deodată, din mijlocul oraşului de abia creat, se desprinde o fată cu părul roşu, scânteind. Vine direct spre ei în paşi de dans, îi vede! momentul e teribil, cei patru îşi dau seama de abia acum ce putere stă în mâna unui element care s-a unit cu propria lui formă interioară. Elementul total.
Roşcata ajunge în dreptul lor,

- Hai! Care are curaj să-mi explice primul ce e aiureala asta cu salvarea planetei?

Aripi

- Sărumâna.
- Să trăieşti copilă. Sunteţi bine?
- Da, mulţumesc, dumneavoastră?
- La fel, Doamne ajută. Ia să-mi spui tu acum ce fac eu azi.
- Bucătăria. Restul am rezolvat eu, dar bucătăria asta mă depăşeşte. Uleiul de pe lângă aragaz mai ales.
- Da, ştiu, dacă nu pui mâna pe chimicale ce să-ţi fac. Freci de-ţi vine rău şi tot nu iese. Lasă că-ţi fac eu bucătăria lună. Dar am şi eu o treabă pentru tine.
- Da.
- Poţi să afli de pe internetu ăla al tău cum pot să-mi trimit fata la concertul de la Ateneu? Are circuit închis, aşa mi-au zis când am dat telefon la ei, şi n-au vrut să mă ajute nicicum.
- Sigur. Despre ce concert e vorba?
- Uite, am tăiat din ziar.

Mă duc la computer şi dau o căutare după Proms of Delight. Nicio problemă, apare imediat.

Tanti Maria vine la mine de vreun an şi ceva. Lucrează ca magazioneră la o fabrică de la marginea oraşului şi data trecută îmi povestea că şeful ei misogin vrea să profite de criza asta ca să dea afară toate femeile. Chiar dacă ele fac treabă de bărbaţi, mai bine decât bărbaţii chiar, el tot vrea să le dea afară că nu le suportă.
- Poate ar fi bine să nu-şi mai facă treaba chiar atât de bine, mi-am dat eu cu părerea.
- Ba nu, că doar asta ne-a ţinut până acum. Dar a ajuns să prefere să închidă fabrica decât să ne mai vadă în ochi.
- Dar câte sunteţi?
- Trei, un matriţer, un sudor şi un magazioner. Dar eu sunt şi încărcător.

Concertul pare minunat, peste 100 de artişti pe scenă. Ia să citesc mai bine, poate mergem şi noi.

Tanti Maria a avut doi copii, dar băiatul a murit anul trecut, la 24 de ani. S-a născut bolnav cu inima, insuficienţă cardiacă. Mama lui are Rh negativ şi doctorii i-au dat să ia nişte pastile ca să poată ţine sarcina. De abia după ce a născut a aflat că pastilele erau în stadiul de experimentare. S-a ales un lot de 12 femei cu Rh negativ şi au fost ţinute sub observaţie. Toate au născut copii malformaţi. Toate. S-au întâlnit la spitalul în care erau internate cu copiii şi au pus cap la cap poveştile. Copiii au murit toţi, primul când avea doar o lună, ultimul, băiatul ei, la 24 de ani. Toţi cei care ajungeau la patru ani erau operaţi pe inimă. Când intrau copiii în operaţie asistentele veneau la mame şi le sedau ca să doarmă 10-12 ore cât dura operaţia. Să nu facă istericale pe la uşi. "Dar eu mi-am dat seama şi n-am luat pastilele alea, şi n-am adormit. Am stat cuminte în pat ca să nu-mi mai dea şi altceva, dar n-am dormit. Îţi dai seama cum au fost alea 10 ore?"

Băiatul ei n-a ieşit din casă niciodată să se plimbe sau să meargă la şcoală pentru că nu se putea ţine pe picioare, imediat se învineţea şi leşina. La şase ani a rugat-o pe mama lui să-i facă un frate sau o soră ca să aibă cu cine se juca.
A fost o soră. Medicul cel nou la care s-a dus ca să o ia în observaţie a vrut să-i dea aceleaşi pastile. Aceleaşi.
- Dar nu ştia ce s-a întâmplat?!
- Ştii ce mi-a spus? Ăsta e studiul altor medici de care-mi spuneţi dumneavoastră, eu îmi fac propriul meu studiu. Dar domnule doctor, vă spun eu rezultatele! Doamnă, sunteţi medic cumva? Ce ştiţi dumneavoastră? Poate a fost o întâmplare. N-a fost nicio întâmplare şi eu nu iau nicio pastilă. Treaba dumneavoastră, trebuie să daţi o declaraţie scrisă că refuzaţi tratamentul.

Fata s-a născut sănătoasă, sănătoasă e şi acum. Bună şi blândă, i-a înseninat viaţa fratelui ei. Au făcut lecţii împreună, s-au jucat. Când el n-a mai putut sta sprijinit la fereastră ea a început să-i descrie tot ce vedea pe afară, iar tanti Maria stătea şi ea ore întregi ascultând minunăţiile pe care fata ei le povestea. Prima dată s-a uitat uimită pe geam dar n-a văzut nimic, nici fluturi, nici ciocănitoare sau mierle. Aşa că s-a aşezat cuminte pe patul lui, a închis ochii ca şi el pentru că şi ea era epuizată după atâtea încărcări câte făcea la servici, şi a văzut tot ce spunea fata ei. Atâtea întâmplări minunate şi atâtea imagini nemaipomenite nici nu credea că ar putea exista...

Soţul ei a venit la un moment dat cu o idee grozavă, să pună muzică în fundal când începe fata să vorbească. Muzică simfonică.

Mă uit pe site-ul Proms-ului. "Prima parte a concertului va fi dedicată muzicii clasice, o fastuoasă gală de operă prezidată de maestrul dirijor Ilarion Ionescu-Galaţi. A doua parte a evenimentului va purta publicul în lumea genurilor pop, jazz simfonic şi gospel, interpreţii fiind acompaniaţi de aceeaşi inconfundabilă orchestră „Bucharest Symphonic Pops”, condusă de această dată de dirijorul Ionel Tudor."
În mod sigur o să mergem şi noi. Numai să aflu de unde se iau bilete.

Băiatul a murit zâmbind a doua zi după ce a împlinit 24 de ani. Mămică, sunt tare slăbit. Nici să mai ţin ochii deschişi nu pot. O să dorm puţin. Tu pleacă liniştită la muncă.
Dar înainte să intre pe poarta fabricii, fata a sunat-o s-o cheme acasă. Lângă el au fost tatăl şi sora, dar ea n-a fost.
De ce-am plecat? De ce l-am crezut şi am plecat...?



- Am găsit tanti Maria. Se intră la concert cu invitaţii.
- Şi de unde luăm invitaţiile?
- Mă lăsaţi să mă ocup eu? Vreau să mergem şi noi. O să iau invitaţii pentru toţi.
- Bine copilă, mulţumesc.
- Eu vă mulţumesc.

Moşanel

Vecinul meu preferat - compunere

Vecinul meu preferat locuieşte la parter. Are 97 de ani şi o băncuţă în faţa blocului pe care aşteaptă în fiecare zi copiii, ca să le povestească. Dar ceilalţi copii din bloc nu stau cu el la poveşti, doar eu. Nu-mi place să joc fotbal, nici faţea sau leapşa, mie nu-mi place să alerg, de aia poate sunt şi aşa mai grăsuţ. Mie îmi place să stau cu el pe bancă şi el să-mi povestească. Îl cheamă Moşanel. Sau Moş Anel? El la toţi le spune copilaşi-drăgălaşi, chiar dacă sunt oameni mari sau bătrâni, că oricum mai bătrâni ca el tot nu au cum să fie.

Lângă el la parter locuieşte beţivul blocului, şi Moşanel m-a salvat de două ori de el când era pus pe harţă. Acum nu mai e pus pe harţă, chiar când e beat turtă, pentru că l-a îmbunat vecina de deasupra noastră. Vecina are patru copii şi când s-a mutat anul trecut a venit imediat la noi să îşi ceară scuze de la mama pentru copiii ei, pentru că o să facă gălăgie şi o să tropăie în capul nostru. Mama a fost foarte mirată şi i-a răspuns cam rău după părerea mea. Dar după aia, ca să mai dreagă busuiocul, mama a avertizat-o pe vecina despre beţivul de la parter, să nu-şi lase copiii pe afară când e el beat că-i bate şi-i sperie. Vecina a zâmbit doar şi a zis mulţumesc. Apoi nu ştiu cum a făcut şi l-a îmblânzit pe beţiv că nu mai bate şi nu mai alungă pe nimeni. Moşanel mi-a explicat când l-am întrebat, că el le ştie pe toate. Femeia cea nouă i-a dat bună ziua. Şi ce dacă? L-a făcut şi pe el să se simtă om, nu câine. I-a deschis uşa odată când el era beat, i-a dat din nou bună ziua, şi i-a zâmbit ca unui om normal. Atâta e nevoie copile ca să ai pace în lumea asta, să vezi oamenii din jurul tău şi să le vorbeşti ca unor oameni. Ţi-am povestit când am stat eu şapte zile sub pământ în război? Nu. M-a îngropat un obuz şi cu toate că nu aveam nimic, nicio rană, n-am putut să ies. Nu ştiu cum am trăit, cum am respirat şi mai ales cum m-au găsit ceilalţi după şapte zile, nu ştiu. Eu cred că felul în care am vorbit cu Dumnezeu în timpul ăsta l-a făcut să mă lase. L-am ţinut de vorbă şi s-a îmbunat. Aşa le-am zis şi lor când m-au scos de sub pământ, cu toţi morţii ăia, bă! tu cum de n-ai murit băianele? păi n-am murit că am stat la poveşti cu ăl de sus, asta am făcut.

Poveştile lui sunt atât de frumoase încât eu îl cred că l-a vrăjit pe Dumnezeu cu ele. Dar cel mai mult mi-a plăcut o vorbă de-a lui pe care nici măcar nu mi-a zis-o mie, ci vecinului de la patru.
Tot la parter, faţă în faţă cu Moşanel, stă o femeie. Se îmbracă mereu cu fuste colorate şi bluze colorate şi are un păr mereu alte culori, e foarte frumoasă. Cred.
Eu nu ştiam că locuieşte la parter de fapt, Moşanel mi-a spus, pentru că eram tare încurcat că mereu o vedeam ieşind ba de la unu, ba de la cinci, ba de la patru. Eu locuiesc la şase şi cobor mereu pe scări, ştiu toţi vecinii unde stau. Dar femeia asta mereu mă încurca.
Într-o zi când stăteam noi la poveşti pe bancă, coboară vecinul de la patru, supărat rău. Moşanel l-a chemat copilaş-drăgălaş, hai de stai aici cu noi. El s-a aşezat şi a început imediat să vorbească, uite o vezi? era vorba de femeia colorată care tocmai ieşea şi ea din bloc. O vezi Moşanele? Întâi a fost cu ăla de la cinci, pe urmă cu mine, şi acum a ieşit de la beţiv. Cum e femeia asta Moşanele?
Femeia asta e ca viaţa copilaş-drăgălaş, se oferă tuturor bărbaţilor. Şi e ca moartea, cucereşte orice bărbat. Şi vine de atâtea ori, ca înţelepciunea, până îi copleşeşte pe toţi.
Mie mi-a plăcut vorba asta, şi de aia o scriu aici, că poate o s-o înţeleg mai bine dacă o scriu.

Moşanel a fost cucerit de femeia cea colorată luna trecută, într-o noapte în somn, dar tot vecinul meu preferat rămâne, pentru că el mi-a arătat cum e să fii copleşit de poveşti.

leoaica şi puiul de maimuţă

Gemenii sunt singuri în sfârşit.
Oliver se mişcă de colo-colo prin casă, strânge după petrecere. Armin e obosit, nu fizic, e obosit de atâta vorbărie goală, de atâta pierdere de timp. A fost de acord cu petrecerea de casă nouă doar pentru Oliver şi a socializat tot pentru el.

Gemenii s-au mutat de două săptămâni într-o vilă micuţă, două străzi mai spre centru faţă de fosta lor casă. După ce le-au murit părinţii în accident, au decis să se mute, să-şi schimbe norocul. Dar Armin ştie prea bine că nimic nu va avea efect. Falia, dezechilibrul, nefirescul e prea mare şi depinde doar de ei doi...iar ei nu se vor schimba niciodată.

- Îmi place Luana, chiar îmi place de ea.
Oliver e cu spatele la fratele lui, aplecat să strângă sticlele de pe jos. Fredonează ceva şi mişcă din umeri pe un ritm mut. Armin nu răspunde şi Oliver se întoarce să se uite la el.
- Ce-i?
Armin ridică lent degetul mijlociu de la mâna dreaptă, apoi îl întoarce în jos, să i se taie capul. Pe Oliver îl bufneşte râsul.
- Am înţeles, nu Luana.
Armin îl urmăreşte cu ochii pe jumătate închişi, ştie că fratele lui e sincer. Deocamdată.

Au 21 de ani şi până acum n-au avut nicio iubită. Nu că fetele n-ar fi interesate, dar ei au avut întotdeauna valenţele ocupate, unul cu celălalt. Au ştiut să jongleze perfect cu atitudinile potrivite pentru public, semănând printre privitori nu chiar încredere, ci o confuzie dulce care a creat mereu sentimente de îngăduinţă şi sprijin. Chiar dacă oamenii i-au observat cum îşi ating vârfurile degetelor peste masă sau cum stau umăr în umăr când vorbesc cu alţii, cum se ţin de mijloc când se plimbă prin parc, chiar dacă fetele i-au văzut de nenumărate ori sărutându-se pe gură (ca ultimatum în faţa insistenţei lor de a-i despărţi), nimeni nu s-a isterizat sau oripilat, ba din contră toţi au simţit un fior cum le dă târcoale. Nimeni n-a ştiut să numească această plăcere pe care gemenii o provoacă iubindu-se discret în faţa tuturor, iar "perversitate" nu le-a trecut niciodată prin minte.

-Ajută-mă să împing masa asta, hai Armin ridică-te şi tu ce naiba, numai eu strâng aici?
- Păi numai tu, tu ai vrut agitaţie, tu să strângi.
Oliver stă cu mâinile în şold şi aşteaptă. Armin se ridică încet, mută cărţile alea din faţa mesei, unde vrei s-o împingi, peste ele? Fă-i loc.
Armin se opreşte şi priveşte fix cărţile. Oliver începe ascultător să le ia teancuri peste teancuri şi să le pună pe latura opusă. Cum se eliberează locul, Armin împinge masa foarte concentrat.
- Fii atent, ce interesant, să zicem că masa e prezentul, eu sunt trecutul şi cărţile sunt viitorul. Eu împing masa înainte, dar dacă cărţile nu-i fac loc…deci prezentul depinde de viitor nu numai de trecut…
Oliver nu-l ascultă, ştie că Armin e un filozof incurabil care vede explicaţii complicate în orice acţiune banală, îl lasă în durerea lui fără să mai încerce să înţeleagă ceva. Oricum nu mai are ce face acum. Armin o să se aşeze în pat şi o să mediteze profund la ideea nou descoperită, atât de profund cât îi permite propriul sforăit. Bine Armin.

Oliver îşi termină treaba şi încearcă să scoată pătura de sub fratele lui ca să-l acopere. Fiecare mişcare e o mângâiere, fiecare atingere e moale, iar zâmbetul de pe faţa lui Oliver e dragoste. Armin deschide ochii direct pe irisul lui Oliver, se întinde ca o pisică privindu-l ţintă, îl apucă pe bărbie, şi de ce-ţi place ţie Luana?
Oliver întoarce capul nemulţumit, dar mâna lui Armin îl ţine ferm, hai iubitule spune, vrei să te duci mâine la ea, te las, du-te. Oliver se încruntă şi se lasă moale pe fratele lui.
- De ce să mă duc?
- Du-te ca să te calmezi.
- Singur?
- Singur, odată şi odată trebuie s-o facem şi pe asta. Dacă aşa simţi nevoia, eu nu te opresc.
- Nu simt nevoia. Nu plec de lângă tine.
- Ba eu te rog să pleci, vreau s-o facem şi pe asta.
- Care?
- Să funcţionăm separat. Trebuie s-o facem, doar nu suntem handicapaţi.
Oliver îl dă o şuviţă după ureche.
- Ba dragostea e un handicap Armin.
Lui Armin nu-i vine să creadă ce tocmai a auzit, Oliver, ia te uită!
- Da, ai dreptate, dar vreau să văd dimensiunile exacte ale acestui handicap.
Oliver se strecoară sub pătură, bine, vedem mâine ce facem, închide lumina că tu ajungi.

Părinţii le-au murit în accident, toţi câinii pe care i-au avut au murit până să împlinească doi ani, iar ei înşişi au avut mereu mici accidente. Părinţii le spuneau că e mai bine aşa, ca la cutremur, dacă sunt multe şi mici e mai bine decât unul singur şi mare, dar Armin a ştiut tot timpul că ei doi sunt de vină, dacă ei doi ar înceta să mai aibă legătura asta complet nefirească, toate accidentele şi morţile ar înceta.
A văzut o dată un documentar despre o leoaică care ucisese o maimuţă cu un pui nou născut. Maimuţa a azvârlit puiul cât colo înainte să înceapă scurta luptă, aşa că micuţul a rămas tremurând la doi metri de cadavrul mamei sale. În mod cu totul neaşteptat, leoaica nu s-a hrănit imediat după ce a omorât maimuţa, mai întâi a luat puiul şi l-a dus lângă un tufiş unde i se părea ei că e mai ferit, şi de abia pe urmă a plecat să mănânce. S-a întors apoi la pui, l-a mirosit, i-a dat târcoale, l-a adoptat. S-a încolăcit în jurul lui să-i fie cald, l-a lins, iar puiul s-a agăţat de blana ei şi s-a oprit din tremurat. Operatorii au filmat vreme de două zile această dragoste total neobişnuită şi nenaturală, impresionaţi de devotamentul leoaicei şi de ataşamentul puiului, două zile până când maimuţica a murit de foame. Natura nu acceptă orice minune. Armin n-a văzut niciodată continuarea documentarului, ştie că e şi o continuare dar nu l-a mai interesat, dacă n-au putut rămâne împreună, ce mai contează ce-a făcut leoaica?
De câte ori de gândeşte la povestea asta pe Armin îl apucă o durere sfâşietoare, pentru că, nu înţelege nici chiar el bine de ce, situaţia leoaicei şi a puiului i se pare foarte asemănătoare cu cea a lui şi a fratelui său. Între ei doi e ceva ce n-ar trebui să fie, ceva ce natura nu acceptă, uite câte semne le dă, dar e un ceva mai puternic decât ei doi la un loc. Puternic şi inutil, ce rost are, ce rost?

A doua zi de dimineaţă Armin insistă ca Oliver să plece la Luana, e frenetic în rugămintea lui, nu se poate stăpâni. Trebuie s-o facă şi pe asta, să vadă ce se întâmplă, reuşesc să se comporte şi ei normal odată? Oliver se lasă împins de la spate cu greu, e frig, e zăpada mare, Luana stă la marginea oraşului, trebuie să ocolesc tot lacul, mă duc altă dată...
Dar Armin e neînduplecat, i-a intrat în cap că trebuie să aibă datele şi de la experimentul ăsta, ba o să pleci iubitule, că vrei sau nu, în două ore eşti înapoi, la mine.
Vine şi vecinul lor, un bătrânel surd şi cu voba împleticită, du-te micuţule, du-te, dar ai grijă la sirene. Oliver se uită plin de milă la moşuleţ, ăsta a uitat că a venit să ceară pâine, se bagă şi el.
- Ce sirene?
Armin e curios, mereu stă să se uite-n gura vecinului, parcă ar avea ceva de spus.
- Sirenele de pe lac, nu traversează lacul?
- Ba să ştii că am să traversez lacul să ajung mai repede, e îngheţat, ce idee bună, bravo moşule ai zis şi tu ceva isteţ odată.
- Ai grijă taică la sirene, dacă le auzi fugi înapoi.
- Da tataie, sirene, da.
- Oliver! Ăsta doar pare că vorbeşte în dodii. Dacă te duci pe lac te rog să fii atent la orice zgomot ciudat, şi dacă nu mai sunt oameni la copci nu intra nici tu, ocoleşte. Mai bine nu mai pleca.
- Ia uite, acum te-au speriat bălmăjelile lui tataie, ba uite că plec, că vreau să mă dau pe gheaţă. Să vezi ce ciudă o să-ţi fie.
Oliver îşi îmbracă geaca roşie, îşi sărută fratele, îl strânge în braţe. Îi simte prin hainele groase corpul subţire cum se înmoaie sub palmele lui, n-ar mai pleca. Mai inspiră odată aerul de pe pielea gâtului lui Armin, se mai îmbată odată scurt cu mirosul pe care-l ştie atât de bine, îşi face curaj şi pleacă.

Şi nu se mai întoarce.

Armin îl aşteaptă cuminte în casă cât e lumină, dar când începe să se întunece iese afară. Se învârte ca un leu în cuşcă, grija îi strânge stomacul, îi strânge pielea, îi strânge inima şi-l lasă fără vlagă. Se întoarce în casă, respiră adânc, încearcă să înţeleagă. A rămas la ea? S-a îndrăgostit brusc şi a rămas la ea, cu ea, pentru totdeauna? Nu, nu e asta. Chiar dacă ar fi aşa, lucrurile astea nu se fac ca în poveşti, ar suna, ar explica, ar plânge. A păţit ceva. S-a întâmplat ceva. Armin simte cum stomacul, pieptul şi gâtul i-au devenit o platoşă de gheaţă, că restul corpului nu mai există. Oliver. Iubitule. Unde eşti. Ce faci. Unde eşti. Vino la mine. Oliver.
Armin stă pe marginea patului şi are puseuri de vomă, dar platoşa nu-l lasă. Grija e atât de mare, ca un tsunami negru în jurul lui, gândeşte Armin, gândeşte, nu-l lăsa să cadă pe tine. Ce pot face? Ce pot face? Să umblu ca un dement după el prin zăpadă, pe întuneric, poliţia îmi cere 24 de ore de la dispariţie, e adult, nimeni nu mă ia în serios, nu ştiu nici măcar unde stă târfa aia, ce-a fost în mintea mea, cum poate să nu sune, să nu zică ceva, plec să-l caut, plec.
Se îmbracă şi iese în frig, coboară dealul, traversează oraşul, ajunge la margine, uite lacul îngheţat. Nu intră pe el, nu-i inspiră încredere, îl ocoleşte, dă de o haită de câini. Îl latră moderat, îl lasă să treacă, e frig, Oliver! Umblă bezmetic cât de mult poate, se întoarce plin de speranţă acasă, dar Oliver nu e. Revine la lac, îl ocoleşte din nou, găseşte ghereta paznicului, aici o să rămână peste noapte. Aude un sunet, o multitudine de sunete, ca nişte clopoţei de vânt? nu...ca nişte şoapte îngheţate, sparte în mii de bucăţi de candel...nu, ca sute de cuburi de gheaţă în sute de pahare de whisky...nu, ca mii de peşti de cristal ciocnindu-se unul de altul...sirene?
Se împleticeşte spre gheretă cu sunetul după el, se aşează la masă, încremeneşte. E înghiţit de tsunami şi adoarme, nu se mai poate face nimic, asta este. Tot viaţa e mai puternică, ce rost are să mai încerce ceva?

E dimineaţă, e ceaţă. Aerul umed îl trezeşte ciocnindu-i un cub de gheaţă de creier, Armin sare în picioare, pleacă spre mal. Lacul e dezgheţat numai aici la mal, vreo cinci metri, nu mai mult. Gheaţa destul de groasă începe puţin mai încolo, şi Armin vede “sirenele”. Sunt bucăţi de gheaţă ruptă, înghesuite lângă marginea nedezgheţată, împinse de vântul dinspre mal sub placa transparentă, lovindu-se una de alta, sunând ca şi cum toţi invitaţii unei petreceri şi-ar agita paharele cu băutură şi gheaţă în acelaşi timp.

Şi mai vede ceva. Plutind sub gheaţă, chiar la margine, o haină. O haină roşie, dar deşi se uită foarte atent, Armin nu vede culoarea. Ochii lui refuză să recunoască culoarea, mintea lui refuză să recunoască ce vede, dar inima lui ştie. Se aşează în fund pe mal, se lasă încet pe spate, ştie că va muri de durere. La fel ca şi leoaica din continuarea documentarului aceluia, după două luni în care a refuzat să mănânce.

libertate pe tărâmul de mijloc

Fetele se întâlnesc ca de obicei la prima uşă a primului vagon, la 9 fix. În mod excepţional amândouă sunt persoane punctuale, astfel încât în fiecare zi au timp 3 minute să stea de vorbă pe peron, pentru că imediat ce intră în "malaxor" - ora 9 şi 3 minute este ora la care gradul de ocupare al metroului este de 989% adică imposibil - trebuie să tacă (apropierea fizică e alienant de intimă iar conştiinţa se ocupă cu izolarea mentală, ce să mai şi producă enunţuri coerente).

Astăzi discută din nou despre astrologie, pentru că una din ele, roşcata să zicem, a ajuns la al treilea seminar din ciclul "astrologia, poartă către religie" şi e foarte entuziasmată. Şatena în schimb e nervoasă, pe aceeaşi temă.
- Dacă un om este sclavul destinului său, aşa cum zic astrologii tăi, şi dacă totul e predestinat şi inevitabil, atunci nicio religie n-are niciun rost!
Şatena e chiar frumuşică, are faţa ovală şi pielea albă, ochi verzi, nas subţire, buze cărora n-o să le trebuiască nicicând botox sau colagen şi păr lung şi îngrijit. Extrem de feminină.
- Adică dacă un om nu e capabil să facă ce vrea când vrea, dacă e scris ca hoţul să rămână hoţ şi criminalul criminal, atunci e total nefolositor să-i mai predici să fie bun, cinstit, să nu fure, să nu omoare, bla, bla. Dacă oricum n-am libertate să fac ce vreau, e pierdere de timp să mă înveţi ce e bine şi ce e rău, nu? Sau poate îţi place ţie ca preot să freci gulia altora şi să te dai deştept.

Aceasta este o discuţie pe episoade. Episodul întâi a fost acum 2 zile, al doilea ieri, şi acum e episodul trei. Iată rezumatul episoadelor anterioare: în prima zi au discutat despre partea neesenţială a astrologiei, când şatena a sărit ca arsă că ea nu mai citeşte porcăriile din ziare cu previziunile lor caraghioase, iar roşcata i-a explicat că asta e doar zona coincidenţelor, partea accidentală, periferică a astrologiei, cea care atrage mulţimea şi care duce la pierderea propriei respectabilităţii ca ştiinţă. În a doua zi, când şatena a întrebat, bine, şi atunci dacă nu trebuie să întreb un astrolog când şi cu cine mă mărit, ce-ar trebui să întreb? roşcata a zis că întrebările fundamentale, cele la care ar putea primi un răspuns care să ţină de partea esenţială a vieţii (şi a astrologiei evident) sunt de tipul de ce trăiesc, ce o să devin în viaţa asta, o să mor râzând sau plângând, şi alte chestii din astea care chiar merită întrebate.
Acum roşcata dă răspunsul pentru episodul trei:

- Ei bine, aici intervine partea semiesenţială a astrologiei, partea de mijloc unde ai libertate de acţiune, dar e timpul scurt, mai bine îţi dau un exemplu.
Roşcata are părul roşu cărămiziu (-:, e tunsă scurt şi pieptănată vâlvoi. Are un trenci de piele lung până la genunchi şi modelat pe talie, un hanorac roşu cu glugă, blugi închişi la culoare, bocanci şi-o geantă pusă pe diagonală. E zveltă, şi fizic şi psihic.
- Fii atentă: ridică un picior.
- Ce?
- Ridică un picior.
- Aici? Şi aşa e aglomeraţie, poate dă unul peste mine şi cad, mai vine şi metroul.
- Taci odată şi ridică un picior!
- Na.
- Aşa, stângul? Bine. Acum ridică şi dreptul.
- Poftim? Vine metroul, lasă-mă cu exemplele tale, ca şi cum aş înţelege ceva din ele.

Într-adevăr metroul intră în staţie, fetele se înghesuie una în alta şi tac. La Unirii roşcata coboară iar şatena rămâne cu El.
Povestea lor: El se uită adânc în ochii ei din prima zi în care a văzut-o, deci de 104 zile scăzând cele 5 zile în care sau el sau ea au chiulit de la servici. Merg împreună 4 staţii, se aşează mereu în acelaşi loc, de o parte şi de alta a uşii, şi 10 minute nu-şi mai iau privirea unul de la celălalt. O adevărată poveste de dragoste. Se cunosc foarte bine deşi n-au discutat niciodată, dar ochii spun multe: tristeţe, singurătate, răbdare sau dorinţă, suflete-pereche.
Sunt dependenţi amândoi de întâlnirea de dimineaţă, de injecţia cu adrenalină, de confirmarea legăturii dintre ei.

Astăzi...ei bine, astăzi el înaintează spre ea chiar înainte ca metroul să oprească în staţia lui, o prinde de mână şi-o trage după el. Ea e prea uluită ca să se opună, sau poate nici nu vrea. Merge cuminte după el, are încredere în el, doar îl cunoaşte de atâtea luni. Niciunul nu zice nimic. Ies la lumină, traversează bulevardul, urcă în bloc, mâinile deja le sunt transpirate. Cât timp el se chinuie să deschidă uşa, - nu nimereşte cheia, prietenul i-a spus care e cea de sus şi care de jos dar cine mai ţine minte acum amănunte din astea - ea aude vocea roşcatei, ai grijă cu iubitul ăsta al tău de metrou, să nu fie vreun maniac ceva, dar el o ia de mână din nou şi ea uită de orice.
Pentru puţin timp. Aş putea spune simbolic pentru 11 minute. Dar de fapt au fost vreo 20 cu restul acţiunilor secundare de dinainte şi după. Şi încă 30 de minute, drumul până la birou. Şi zece ore până la întâlnirea cu roşcata la întoarcere, la Unirii.

- Eşti cam răvăşită.
Tăcerea şatenei e plină de indicaţii şi roşcata pricepe.
- Nu se poate! Ai fost cu el?
A fost.
- Aşa, deodată? Aţi vorbit ceva?
Nu, n-au vorbit.
- Măcar a fost mişto?
Cam scurt, ce să zic.
- A fost el pregătit cu ce trebuie, a avut grijă?
Nu.
- Cum nu.
Nu.
- Eşti nebună?
- Eşti nebună?!

Mai departe merg în tăcere, se dau jos la Titan şi se aşează pe scaunele de plastic roşu din capăt, e spaţiu, linişte, timp.
Roşcata stă picior peste picior, cu talpa ghetei atingând piciorul şatenei. Şi-a încrucişat mâinile sub ceafă şi s-a lăsat pe spate, e relaxată. Prietena ei pare cam cocoşată.
- Păi, acum că avem exemplul concret, să vedem cum e cu libertatea de a face orice...Tu ţi-ai ridicat piciorul stâng parcă, ei bine, ai fost liberă să-ţi ridici la început ce picior vrei, dar imediat ce primul a fost ridicat, celălalt devine legat de pământ, apare o legătură esenţială şi decisivă. Ai o libertate la început, dar odată exercitată această libertate, restul devine inevitabil.

Şatena se uită năucă, ar vrea doar să vorbească despre El, ce naiba, iar teorie...

- Altfel spus, poftim: ai ales să te duci cu acest individ despre care nu ştii nimic şi nici nu te-ai protejat, adică ai ridicat piciorul stâng. Odată ce ai fuzionat cu el şi bolile lui despre care nu ştii nimic! subliniat! devii legată inevitabil de o soartă anumită care se poate numi gonoree, sifilis, sida sau poate postare pe youtube.
Şatena face ochii mari, pune bot. Roşcata îşi continuă demonstraţia calmă, cu toată talpa ghetei lipită de piciorul care tremură deja.
- O dată ce-ai ridicat piciorul, adică ai comis fapta, n-o mai poţi retrage, iar efectul ei se răspândeşte asupra ta. La început ai putut alege, pe urmă nu mai ai de ales. Deci la un moment dat există libertatea alegerii şi cine cunoaşte face alegerea corectă. Cine e ignorant îşi urmează orbeşte destinul. De aia e bine să ştii ce e bine şi ce e rău, să alegi un inevitabil bun. Sau rău, mă rog.

Părul lung alunecă peste faţa plecată.
- Mă murdăreşti cu gheata.
- Ştiu. Dar tu nu te mişti. Ai un scaun liber pe care să te muţi ca să nu te murdăresc. Doar nu crezi că ăsta e destinul tău să te murdăresc eu, nu?

rusalca

pentru dorian

Din adâncul lacului iese rusalca.

Pomii se înfioară, apa tremură, lumina pâlpâie…ce-ar trebui să facă acum?

O trecere dintr-o lume în alta, mai mult decât poate concepe. Nu ştie cum a ajuns aici la suprafaţă, ştie doar că e inevitabil, va trebui să-nveţe să respire. Cum? Cum?!

Dar corpul ştie singur ce să facă. Tot aerul rămas în plămâni de la conceperea ei iese cu şuierat afară, să facă loc pentru cel ce va intra. Terifiant, spaima se citeşte în ochii ei.

Şi chiar în timp ce lumea se transformă, îl vede. La marginea lacului, nu departe de ea, pe iarbă, aşteptând.

Rusalca iese din ce în ce mai mult din apă, corpul i se arcuieşte, pântecul i se înalţă vârf de pod, mâinile i se desfac în zbor, doar vârfurile picioarelor mai ating suprafaţa lacului, capul este complet curbat pe spate, tremură toată, nu ştie ce i se întâmplă, lumina devine aurie, rămâne o clipă suspendată în aer, din ea curg picături de foc, un şuierat de abur o învăluie… apoi brusc plămânii i se deschid şi ea alunecă ca o frunză de toamnă în apă, legănând uşor arcul tensionat pe care-l face corpul ei în stânga, în dreapta, în stânga, în dreapta, mai jos…se destinde şi rămâne întinsă pe spate, iar apa o susţine dreaptă să poată privi cerul.

Doar foarte puţin, pentru că îşi aduce aminte de el.

Întoarce ochii, e prima fiinţă pe care o vede şi i se pare nespus de frumos. Un băiat tânăr, zvelt, delicat. Îl vede cum scoate din buzunarul pantalonilor un obiect de metal, ea îi zâmbeşte, acuma vin spre tine, aşteaptă-mă.

Dar nu apucă să se răsucească.

Glonţul o loveşte drept în frunte, împingând-o pe apă, îngreunând-o…doar părul galben îi mai pluteşte puţin, împrăştiat pe suprafaţa rece, inert.

Băiatul suflă degajat în ţeava armei şi se întoarce mulţumit să plece. Nu mai rămâne să vadă sfera ce se ridică din apă, sufletul rusalcăi ocrotit de-un glob de aur, a văzut deja prea multe. Aceleaşi culori, aceleaşi luciri, interesant o dată, de două ori…


——————————————–

- Deci, fata mea dragă, să înţeleg că le-ai făcut pe toate, da? Eşti o sinucigaşă terminală. Ştii ce nu înţeleg eu? Cum de daţi voi greş, ăştia terminalii? Eşti la a … stai să văd, a cincea tentativă! Adică din cinci încercări n-ai învăţat şi tu nimic?

Fata e tunsă scurt, foarte scurt, are părul negru şi ochii mari, negri. Doar atât se vede din ea, restul e acoperit de cearceaf. Bărbatul îi dezveleşte restul feţei, la fel de albă ca şi linţoliul, ca şi halatul lui, ca şi pereţii. Niciun răspuns.

- Bifez cinismul, ultimul pe listă. Nu reacţionează la nimic. O trimitem acasă.

În timp ce asistentele o îmbracă, îi scriu fişa, îi fac ultima injecţie, medicul continuă să vorbească singur, stând degajat pe scaun, picior peste picior.

- Am spus eu că asta nu e o soluţie istorică. Nu aşa se procedează… le dai totul, au voie totul. Mâncare la discreţie, dezvoltare neuronală fără stres, pasiuni întreţinute, sex la greu, copiii vi-i creştem noi, voi distraţi-vă, călătoriţi în toată lumea, muncă voluntară, nicio apăsare, fiţi oameni! Culmea progresului, culmea fericirii! Ia să vedem tu ce-ai ales să faci puştoaico…hei, dar ai fost şi-n puşcărie, doar-doar oi simţi vreo lipsă şi vreun imbold, inteligent, bravo, şi ce-ai mai făcut…tu ai descoperit implantul pentru raze X? Tu?! Şi nici măcar asta nu te-a satisfăcut…? Îmi pare rău draga mea, eşti fără speranţă într-adevăr…


Fata e gata, poate să plece. E condusă la ieşire şi oferită cu grijă iubitului ei, care o aşteaptă. Pleacă îmbrăţişaţi pe drumul de toamnă, printre arţari şi paltini.

- Ce facem iubito acum? Refuz să mă dau bătut. Ceva tot trebuie să-ţi mai doreşti, ceva ce ai visat în moarte poate? Ceva sunt sigur că există, ceva pentru care să merite să trăieşti. Ce-ai vrea iubita mea? Îţi aduc orice, orice, ştii asta.

Fata se opreşte, vreau să fiu rusalcă.

- Poftim? N-am auzit ce-ai spus.

- Vreau să fiu şi eu rusalcă.

- De ce?!

- Nu ştiu, am visat că sunt rusalcă şi era atât de bine….

Băiatul, practic şi disperat, cum aş putea eu să te transform într-o rusalcă? Nici măcar nu ştiu prea bine ce e aia!

- Adu-mi o rusalcă.

O, nu! asta chiar nu se poate! Asta…. rusalce nu mai există! Nici iele, nici uriaşi… nu mai există!

- Ba da. Am visat. Poţi să-mi aduci?

Dacă poate? Cum să nu poată când e privit cu ochii ăştia în care-şi pierde răsuflarea, când palma ei fină se freacă de palma lui care a-nceput deja a clocoti, se transformă el în rusalcă dacă e nevoie, ceva-ceva tot o să facă. Chiar ieri îi spunea un prieten că a auzit de la alt prieten că are un prieten care se ocupă de rusălci. De ce naiba nu l-a întrebat pe loc ce înseamnă să se ocupe de rusălci? Adică mai există? E vreo rezervaţie de rusălci undeva? Sau se gândea că scrie despre ele, face un muzeu ceva…măcar are un punct de plecare.

Ridică ochii zâmbind către ea, da iubito, o să-ţi aduc.

—————————————-

Rusalca iese din apă şi se arcuieşte, pregătindu-se instinctiv pentru prima respiraţie. Are părul roşu, ruginiu, mai lung decât al surorilor ei, de asta a şi întârziat să iasă din apă, e ultima din lac acum. Mâinile i se întind vibrând în lături, pântecul ţâşneşte în sus, capul se cambrează pe spate, gâtul lung îi permite să vadă apa de sub ea, expiră, inspiră. Se destinde lent, alunecă pe apă, priveşte cerul. Aude un sunet metalic şi întoarce capul.

- Acum aş împuşca-o, dispare într-o secundă şi am scăpat. Bag miişoara la portofel, meserie uşoară, de trei ori pe lună, ce zici?

- Eh, n-am eu norocul ăsta, ce să zic. Eu trebuie s-o duc la disecţie, i-a apucat acum pe ăştia nevoia de cunoaştere. În cât timp zici că trebuie să ajung?

- Păi într-o juma de oră să fie pe masă despicată, altfel, nu garantez pentru voi. Mă! Eşti sigur că ştiţi ce faceţi?

- Eu nu ştiu, dar ei sigur că ştiu, sunt ditamai oamenii de ştiinţă, ce naiba! Stai fără grijă, într-un sfert de oră sunt la institut, în douăzeci de minute îi ţin ficatul în palmă. Eu sunt cu ficatul, ştii…cum o aducem la mal?

- Las-o că vine singură. Nu ştiu de ce trag toate la mal de cum deschid ochii…dar acum sunt expert, nu mai aştept să se apropie, le găuresc ţeasta din prima!

———————————————

Rusalcăi îi place rochia albă şi largă de pe ea, îi place mişcarea lină a maşinii, îi place băiatul de lângă ea. Îi place totul. Prin definiţie, rusălcile sunt fiinţe a căror stare de spirit e mulţumirea. De fapt iubirea, dar oamenii nu ştiu asta, pentru ei iubirea înseamnă altceva. Rusalca cu părul ruginiu e fericită, şi în acelaşi timp uimită cum de a putut să aştepte atâta până să iasă din apă… e aşa frumos totul….

Maşina încetineşte în faţa unei case, coteşte spre garaj, intră, uşa coboară, apoi băiatul se dă jos, ocoleşte maşina, deschide uşă din dreapta, o ajută să coboare. O duce de mână ca pe o prinţesă până în sufrageria casei, unde tăcută, străvezie, aşteaptă fata cu părul negru. Au trecut aproape două ore de când rusalca a ieşit din lac, e în deplinătatea puterilor ei.

De cum o vede pe puştoaică, se îndreaptă spre ea, se lasă în genunchi lângă fotoliu, şi-ncepe să o mângâie uşor pe cap. Ca o mamă, gata, a trecut, sunt aici, totul e bine, linişteşte-te…dar fără vorbe.

Fata e extaziată, n-a văzut ceva mai frumos în viaţa ei, aşa o piele aurie, aşa ochi strălucitori, aşa o siluetă diafană, aşa blândeţe în jurul ei. Se uită la băiat cu atâta uimire şi recunoştinţă în privire, încât el gata, e terminat. Clipeşte des, zâmbeşte larg, e fericit şi nu-i mai trebuie nimic.

Aşteaptă să urce la etaj mai târziu, acum o lasă cu rusalca ei, să se învioreze.

Fata o urmăreşte în fiecare zi cu ochi de vultur. Altceva nu face, nici măcar cu băiatul nu se mai joacă ziua, doar noaptea. O urmăreşte pe rusalcă cum merge, pe vârfuri, cum mănâncă, atent, cum stă, în deplină relaxare. Şi cum nimic nu o surprinde, parcă ar şti dinainte ce i se pregăteşte, când e vremea de masă, când trebuie să iasă din cameră, când vin musafiri, când trebuie să se ascundă. Cuge lin prin holuri şi-ncăperi, neauzită, făcându-şi simţită prezenţa doar prin parfumul delicat pe care părul ei îl răsfiră. Se lasă privită de fată şi de băiat împreună, pipăită, învârtită, vreau şi eu să fiu aşa, vreau şi eu să fiu atât de frumoasă, vreau şi eu să fiu fericită fără motiv…

Într-o zi, n-au mai putut îndura distanţa dintre ei şi ea, şi au rugat-o frumos să îi lase să se unească cu ea, în singurul mod omenesc pe care-l cunosc. Rusalca nu vorbeşte, dar înţelege, zâmbeşte, aprobă. Se dezbracă, se-ntinde pe pat, deschide braţele, iar băiatul rămâne împietrit când vede cât de mult s-a schimbat de când a luat-o translucidă de pe apă, cât de strălucitoare i-a devenit pielea, aur curat, cât de frumos pântecul uşor bombat… şi coapsa lungă, şoldul arcuit…Fata se duce prima către ea şi dispare în lumina galbenă, portocalie, apoi băiatul. E muzica unei viole, lent, trei note doar, apoi intră violoncelul, aceleaşi trei note decalate, vioara prelungind sunetele….Auriu, ruginiu, sclipiri de foc…priviri şi expiraţii, extaz.



Dar nici asta n-a funcţionat. Fata e la fel de îndepărtată de rusalcă ca-ntotdeauna, nu e ca ea. Începe să deznădăjduiască. Cum a fost atât de fraieră să creadă că apropierea de o rusalcă o poate transforma şi pe ea? Un om se naşte om sau se naşte rusalcă, nu-i după cum vrea, nu?

Dar într-o noapte, fata nu poate adormi după iubirea băiatului, şi iese din camera de la etaj, coborând în grădină. Şi-acolo vede în sfârşit ce era de văzut de la început. Rusalcă dansând. Plutind. Învolburându-se.

E atât de frumos…fata începe să o imite fără să vrea. Mişcări de mâini, răsuciri, fandări, arcuiri…elementar, sălbatic, veritabil.

În fiecare noapte dansează împreună, altfel nu se mai poate. Băiatul stă la geam şi le priveşte, nu e supărat, fetele îl împacă imediat cum termină dansul, de ce s-ar supăra?

După o lună, părul fetei începe să bată în roşu, iar pielea, din palidă devine aurie. Şi talia parcă s-a subţiat, iar mersul pe vârfuri i se pare firesc. E mult mai calmă şi aproape mulţumită. Îi trec tot felul de gânduri prin cap, din ce în ce mai clare, parcă ceva în ea se limpezeşte. Adică de ce să-i crească altcineva copiii? Păi de aia nici nu s-a gândit să-i facă…dar nu ştia de ce, până acum. Şi de ce să-l schimbe pe băiat, când uite-l, e băiatul perfect! Dacă poate să-şi ierte ei greşelile, de ce nu le-ar ierta şi pe ale lui, că doar sunt făcuţi din acelaşi aluat…

În timp ce danseză, răspunsurile vin singure la întrebări ce-au şi uitat că au fost puse. Corpul ei iubit le uşurează apariţia, nu mintea. Mintea încremeneşte în timpul dansului, e-atâta pace acum…şi fata înţelege că singura călătorie care ar mai putea da sens vieţii ei, din toate cele pe care le-a făcut până acum, e cea spre interior, călăuzită de rusalcă.

Grace

Ea e.
I-am făcut poza asta în lift şi n-a ieşit prea bine, nici n-a vrut să se uite la aparat… dar tot am făcut-o poster. L-am înlocuit pe Gerard cu ea, mai ţii minte? pe uşă.
A! şi-am mai înlocuit şi blowul ăla care nu-ţi plăcea, acum am nişte desene făcute de mine. Le scanez şi ţi le trimit dacă vrei.
Habar n-am cum o cheamă, n-am întrebat-o, în mod sigur nu o cheamă ca pe tine, ha, ha. Stă deasupra noastră şi se plimbă toată ziua pe culoare. Ştii cum merge? Pluteşte. Mom spune că e ameţită tot timpul, de aia se mişcă cu încetinitorul, ca să nu se pocnească de ceva (asta ca să vezi că mama nu s-a schimbat, tot nu pricepe nimic).
Prima dată când am dat cu ochii de ea, stătea ghemuită pe jos, în spatele uşii de la intrare. Era îmbrăcată cu o bluză albă, părul era prins pe spate cu o cordeluţă, şi când a ridicat ochii la mine am văzut … foarte multă piele: o strălucire netedă, terminată în partea de jos cu un decolteu mototolit, şi în partea de sus cu fire aurii de păr de-abia răsărit, prea scurt ca să fie furat de bentiţă. Nu i-am văzut ochii, nasul sau gura, nimic, doar pielea care scăpăra. Aş fi pus capul pe ea şi mi-aş fi alintat obrazul, i-aş fi adulmecat fineţea ţesăturii în timp ce întorceam faţa, aş fi mângâiat-o cu buricele degetelor…ce să-ţi mai spun, doar ştii bine ce-aş fi făcut.
Cred că mi-a zâmbit. Strălucirea parcă şi-a schimbat nuanţa la un moment dat, s-a umbrit în partea de sus şi a fulgerat în jos, chiar mi-a fost teamă să nu-mi ardă picioarele. Mi-a zis ceva, binenţeles că nu mai ştiu ce, apoi a întins mâna, o coloană de abur fierbinte cu un dop negru în vârf, şi atunci am văzut pisoiul.
Mort, în palma ei. Sigur era mort, n-avea cum să mai trăiască cu gaura aia în ochi. Ea l-a ridicat, l-a lipit de gâtul ei, pielea sclipitoare a înconjurat blăniţa neagră, s-a făcut îngrozitor de cald, şi deodată pisoiul a ridicat capul. S-a frecat de ea, cum aş fi făcut şi eu, apoi a început calm să-şi lingă sângele de pe blană. Mă crezi? M-am tot gândit pe urmă că n-am văzut bine, dar n-aveam cum să nu văd bine, era negru pe alb, era rece pe cald.
Apoi s-a ridicat uşor şi a trecut pe lângă mine plutind, ţi-am spus că pluteşte, şi i-am simţit mirosul. Acum m-am chircit eu, de disperare. Mai ţii minte cum eram cu Gerard? Cum mă sufocam că nu puteam să-l am lângă mine, şi cum Mom mă găsea rece ca gheaţa şi zicea că nu-s în toate minţile şi să nu mai vii pe la mine că mă tragi la prostii? Acum ea e şi Gerard şi tu la un loc. Mă împinge la prostii şi tot de nevoia ei plâng, iar mama zice că e drogată. Vreau şi eu drog de-al ei, vreau şi eu să mă învie pielea ei în fiecare zi!
O singură dată am vorbit cu ea, adică a spus ea ceva, pe urmă am spus şi eu, aşa cu legătură, pe urmă ea a repetat din cuvintele mele şi a mai adăugat şi altele… mi-a zis că nu e greu să învie un pisoi, e greu să vorbească cu oamenii, e greu să mănânce… Dar şi mie mi-e greu să vorbesc, şi mie mi-e greu să mănânc, de când ai plecat am o gaură mare în loc de corp, sunt ca un covrig, doar margine. Mă umplu şi mă înmoi doar când o văd pe ea cum umblă ca o stafie pe culoare, şi mă-ntăresc şi mă golesc când văd privirile celorlalţi cum o întunecă. Când a lipit-o prostu ăla de perete am folosit stiloul care curentează, mai ţii minte? ăla pe care l-am luat de la mare! i l-am lipit de gât şi a luat imediat mâinile de pe ea, şi eu am tras-o după mine în lift, şi am oprit liftul între etaje, şi chiar dacă pereţii sunt din sticlă, crezi că mi-a păsat? să fi văzut-o pe maică-mea cum dădea din mâini, să-i fi văzut pe vecini cum căscau gura… mai ceva decât mine când a înviat pisoiul. Dar eu m-am acoperit cu pielea ei, am făcut castel înăuntru, şi am înviat.
De atunci, de câte ori ne întîlnim oprim liftul şi ea mă ţine în viaţă. Ştie de tine, mi-a zis că te-a văzut undeva, în stânga pupilei mele stângi, dar eu ştiu că eşti şi în dreapta, că eu te văd bine, cu amândoi ochii.
Acum e rândul tău să-mi spui: pe tine cine te învie?

cadru deschis

- Dacă pleci acum … să nu te mai întorci!

Bărbatul, care este deja cu mâna pe clanţă, se opreşte pentru o clipă, apoi se întoarce lent spre ea.

- Acum ce te-a mai apucat?

- Nu m-a apucat nimic. Nimic din ce nu era.

- Aşa brusc? Iar? Eu de unde să ştiu când apare ceva?

Femeia vede că a câştigat teren şi se întoarce cu spatele.

- N-ai de unde să ştii, pentru că nu eşti atent la mine niciodată.

Aude un oftat în urma ei, greşeală! nu trebuia să zică “niciodată”, ştie că asta-l irită la culme. Se întoarce, îl vede cum deschide uşa, şi o apucă o panică îngrozitoare.

- Nu pleca!

Se repede şi-l ţine de tricou, dar pasul făcut de el e mare şi tricoul se sfâşie.

Se întoarce la ea cu buzele ţuguiate:

- Aşa vrei tu să mă ţii?

Ea ştie că nu trebuie să plângă, asta l-ar enerva şi mai mult, dar nu se poate abţine. Se uită la el cu ochii mari, să facă loc lacrimilor să se adune, şi tace. N-ar trebui nici măcar să se gândească la ceva acum, până nu trece criza. Buza de jos şi bărbia îi tremură ca la copii, iar unghia de la degetul mare se înfige şi mai adânc în falanga mijlocie a arătătorului.

El vede tot spectacolul şi-şi dă seama că nu poate pleca aşa. Nici lui nu i-ar prii, certurile astea nefinalizate îl blochează în mod penibil. Închide uşa, îşi dă jos rucsacul, şi intră în cameră ca să pună aparatul pe masă. Apoi iese, trece pe lângă ea, păpuşă inertă lângă perete, şi se duce la bucătărie. Acolo îi place lui să discute, i se pare locul cel mai potrivit pentru tot felul de operaţii, familiale, culinare, profesionale. Developarea o făcea pe vremuri în bucătărie, şi dacă o să mai fie vreodată nevoie, tot în bucătărie o să vină noaptea să lucreze.

Îşi trage un scaun, îşi aprinde o ţigară, şi aşteaptă.

Ea intră strecurându-se pe uşă, şi tot aşa se aşază pe scaunul aproape lipit de masă, fără să-l tragă, înghesuindu-se între spătar şi marginea rotundă. El îi vede profilul, bărbia rotundă şi atât de frumos conturată, şi ştie că este deja învins. O să discute, o să viseze împreună, şi n-o să mai plece nici astăzi.

- Vreau un copil.

Nu…! Propoziţia Blestemată!
Cât a fost tânăr, s-a temut de cuvintele astea în fiecare clipă cât era cu ea. Ştia că dacă ar fi rostit-o, el nu s-ar fi împotrivit, cum ar fi putut? Doar că viaţa lui s-ar fi spart în bucăţele şi cine ştie dacă şi cum ar mai fi putut să o dreagă.
Dar ea i-a spus întruna, nu te teme, sunt o zeiţă, eu nu am nevoie să mă reproduc, iar el, cu timpul, chiar a ajuns să o creadă.
Şi-acum? La 40 de ani s-a transformat în muritoare?

- De ce?

Ea se aşteaptă la întrebarea asta, şi are răspunsul pregătit:

- Pentru că iubesc oamenii, şi pentru că proiectele mele s-au decolorat.

Răspunsul pregătit în gând părea mulţumitor, dar formulat … sună absolut aiurea.

- Amândoi iubim oamenii şi ne-am înţeles că … cum adică s-au decolorat?

- Nu mai au sens.

Ea nu se uită la el, doar apleacă capul şi linia gâtului i se accentuează.

- Cum aşa?

- Aşa…

Se întoarce brusc cu faţa şi se uită direct în ochii lui intimidaţi.

- Chiar şi prostituatele au copii.

Cum?! Propria ei cale o trădează…?!

În tinereţe, amândoi fotojurnalişti de succes, au făcut un pact dublu: să viseze împreună acelaşi vis, schimbarea lumii aflate în derivă (da…ce cuvinte mari!), şi să se protejeze unul pe altul – prin ajutor direct, sau prin neintervenţie – pentru ca fiecare să-şi poată păstra linia aleasă de a reflecta realitatea.
Astfel, el a devenit fotograf de război, iar ea a început seria de documentare privind problemele femeii din diferite părţi ale lumii. El a plecat în Irlanda, ea a compus „ Hangiţele”, el a plecat în Africa, ea a făcut seria „ Dansatoarelor Orientale”, el a plecat în Iraq, ea a redactat „Monahele”, el a plecat în Afghanistan, ea a oferit lumii „Prostituatele”.

Acum se uită la ea şi nu mai zăreşte visul, îi vede doar golul, oroarea din ochi, şi ştie că aşa ar privi şi el lumea în momentul în care ar fi împuşcat în inimă, în timp ce fotografiază frontul. Şi simte milă, o, câtă milă faţă de un jurnalist ucis în misiune…

- E foarte posibil să nu aibă tată.

- Ştiu.

- Nu ne-am înţeles noi că singurul mod eficient de a ne arăta dragostea faţă de oameni este să diagnosticăm boala de care suferă şi să-i lăsăm s-o vadă?

- Ba da.

- Şi n-am zis că rostul nostru în lume este să trezim oamenii, să arătăm cu degetul grozăviile şi nedreptăţile lumii?

- Da.

- Şi n-am făcut?

- Ba da.

- Şi-atunci?

Ea se uită într-o parte, se gândeşte.

- Mi-am dat seama că dragostea mea de oameni se manifestă şi altfel…

ridică ochii, nesigură pe exprimarea ei:

- Ca şi natura, dacă iubesc … îl creez.

El clipeşte şi dă din cap,

- Adică…?

- M-am gândit de multe ori, de ce sunt atâtea chestii pe pământ, atâtea feluri de plante, de animale, de oameni…singura explicaţie pe care am găsit-o a fost că natura, Dumnezeu poftim, a făcut toate astea din dragoste. Ca să le vadă, să le mângâie, să se bucure de ele, împreună cu ele….

- Da. Să se joace de-a războiul cu ele…

Discuţia e închisă. Acum ea n-ar mai spune ceva pentru nimic în lume, şi-a dat seama că optimismul ei pare naiv şi motivaţia jenantă.
Rămân amândoi tăcuţi, faţă-n faţă.

El îşi aduce brusc aminte de fotografia pe care ea a pus-o pe coperta albumului „Muncitoarele”, o croitoreasă din Brazilia care tăia stofă după un tipar cu bebeluşul legat la sân, bebeluş care se ţinea strâns cu buzele de sfârcul ei, ca de singurul punct de sprijin din univers. A avut de atunci presimţirea că se va întoarce cândva la poza aia. Că o va lua martor la ciobirea libertăţii lui.

Ar vrea să aibă puterea să-i arate ultimele secvenţe pe care le-a înregistrat chiar înainte de a pleca spre casă cu două săptămâni în urmă, şi pe care le-a ascuns prevăzător într-un folder cu denumire birocratică.

Ar vrea să-i poată arăta mai ales fotografia cu tatăl afghan care iese din casă ţinând în braţe, ca pe o ofrandă, fetiţa de 8 luni, cu zeci de brăţări metalice, micuţe, la mâna stângă, acoperită numai pe piept şi pe cap cu o cârpă colorată. Ar vrea ca ea să vadă micuţele picioruşe, cu sânge închegat pe glezne, cum atârnă inerte în spatele degetului mare al tatălui. Ar vrea ca ea să privească bine în ochii bărbatului, să-i vadă disperarea defocalizată, descumpănirea, abaterea de la real, şi să se mai gândească dacă pornirea ei instinctuală are şi o proiecţie obiectivă.

Dar folderul va rămâne mereu ascuns. Nu-i poate arăta aşa ceva. Cel puţin nu cu dedicaţie.

Dacă ar putea privi dorinţa ei de acum ca pe un nou proiect…unul care să dureze ceva mai mult decât celelalte…poate aşa ar fi mai simplu, şi pentru ea, şi pentru el. Dacă până acum a ajutat-o prin neintervenţie, uite că a venit momentul să o ajute şi direct.

Cu cât se gândeşte mai bine, cu atât perspectiva i se pare mai potrivită. Să plece la război ştiind că negativul îi e asigurat undeva în spatele frontului…dar la modul în care se desfăşoară alianţele azi…o străfulgerare, şi se vede pe el însuşi ieşind cu ofranda în braţe din casă….apoi o altă străfulgerare, şi iată tabloul clasic cu copii jucându-se, cu el întorcând friptura pe grătar, cu ea ducând tortul spre mese, şi simte în tot corpul că i-a venit timpul, că indiferent ce va alege viaţa pentru el, de acum încolo va fi şi el personaj în pozele cuiva, că oricât ar fi imaginea sa de neutră, de acum încolo va fi definitiv implicat, că oricâte vieţi ar avea în spatele aparatului, de acum încolo trebuie să o creeze mai ales pe cea din faţa lui, şi curios … îi place.

Simte că de data asta lumea este cea care îl ilustrează pe el, că lumea se chinuie să găsească unghiul cel bun, lumina potrivită, obiectivul recomadat…pentru el. Şi pentru ea.

Se ridică în picioare şi-o mângâie stângaci pe cap.

- Atunci o să mai amân plecarea puţin.