jocul lumilor paralele

Până acum am împărtăşit toate experienţele copiilor mei. M-am jucat de-a mama cu pasiune. Am fost cu ei pentru ei lângă ei.
N-am făcut cezariană şi nici epidurală ca să simt, să ştiu ce fac, să colaborez şi să-i ajut. I-am alăptat cât a vrut fiecare, i-am ţinut în braţe până când s-au făcut cât nişte elefănţei, am văzut desene animate, toate desenele animate!!! m-am jucat de-a personajele preferate, am spus şi citit poveşti la greu, am mers pe role şi pe bicicletă, am înotat cu ei, am făcut escaladă, atletism, dansuri, am urcat pe munte, am schiat, m-am îmbolnăvit cot la cot cu ei, am scris iar toate literele de la a la z de câte trei ori, am învăţat istorie şi geografie de la zero că acolo eram, am discutat despre fete şi băieţi, despre profesori şi lumea asta din anii ăştia, am luat bilete la placebo, pe scurt am crescut odată cu ei.

Dar...a venit clipa când drumurile noastre se despart.
Oi face eu multe, dar să mă joc jocuri pe computer nu pot. Oricât m-ar ruga, oricât m-ar implora, hai mami să vezi ce frumos e, să ai şi tu personaj, să ne jucăm şi să povestim...nu pot. Într-un joc, oricât ar fi el de dezvoltat, sunt claustrofobă. Mă simt închisă în mintea programatorului (nu contează că sunt mai mulţi, tot minţi limitate de oameni normali au), să mă mişc, să trăiesc, să palpit în limitele impuse de imaginaţia şi cunoaşterea lui. Să fac numai ce ştie el că se poate face, să mă întâlnesc cu şanse pe care numai creierul lui banal le poate inventa. Nu pot să pierd aşa timpul. Asta chiar nu pot, îmi pare rău copii.

Azi cei mici au făcut un troc care m-a năucit: băiatul a primit o bomboană de lămâie de la sora lui şi a dat la schimb o căciulă de moş crăciun, două ace de cusut şi două nivele, toate în jocul online pe care-l joacă amândoi. Adică a primit ceva în real şi a dat ceva în virtual.
Tot timpul cât a supt bomboana a jucat în wow şi a trecut-o pe soră-sa cele două nivele.
Apoi îmi zice plin de fericire că ieri s-a întâlnit cu un băiat mai mare, elf sau bloodelf nu mai ştiu cum le zice, care l-a întrebat dacă vrea un gold (un ban de ban în lumea aia). Şi tu ce-ai zis? L-am luat, normal. Păi de ce? Fiindcă m-a întrebat (da, bun motiv, n-am ce să zic). Păi bine măi băiete, tu nu ştii că nu trebuie să primeşti nimic de la nimeni, că nu trebuie să vorbeşti cu străinii? Cine ştie ce vrea ăsta de la tine şi te-a păcălit cu un bănuţ!
Dar mama...! tu cu realul tău, m-ai înnebunit! Copiii sunt copii, nu se gândesc ca tine la toate nebuniile!

Da dar eu mă gândesc, şi confuzia/amestecul/suprapunerea asta dintre real şi imaginar plus ideile unor oameni grozavi peste care mai dau câteodată, mă ajută să descopăr condiţiile în care aş juca şi eu un joc pe computer: dacă ar exista un soft în care programatorii să dezvolte o lume complet deosebită de cea pe care o percep eu acum, care să îmi antreneze creierul să iasă din bucăţica de real pe care o desluşesc cu simţurile mele imperfecte, să-l ajute să funcţioneze şi altfel decât e obişnuit în această middle world...să simuleze nişte contracţii Lorentz pe care creierul să le simtă în direct de pildă...să aud şi să miros în culori...să mă mişc ca o insectă pentru care tensiunea superficială a apei e mai importantă decât forţa gravitaţională, să fiu un electron în goană nebună sau mai bine un neutrino!...ei da, atunci m-aş juca.

Dar până atunci prietenii mei, vă ţin pumnii de pe margine.