Monday, 23 February 2009

jocul lumilor paralele

Până acum am împărtăşit toate experienţele copiilor mei. M-am jucat de-a mama cu pasiune. Am fost cu ei pentru ei lângă ei.
N-am făcut cezariană şi nici epidurală ca să simt, să ştiu ce fac, să colaborez şi să-i ajut. I-am alăptat cât a vrut fiecare, i-am ţinut în braţe până când s-au făcut cât nişte elefănţei, am văzut desene animate, toate desenele animate!!! m-am jucat de-a personajele preferate, am spus şi citit poveşti la greu, am mers pe role şi pe bicicletă, am înotat cu ei, am făcut escaladă, atletism, dansuri, am urcat pe munte, am schiat, m-am îmbolnăvit cot la cot cu ei, am scris iar toate literele de la a la z de câte trei ori, am învăţat istorie şi geografie de la zero că acolo eram, am discutat despre fete şi băieţi, despre profesori şi lumea asta din anii ăştia, am luat bilete la placebo, pe scurt am crescut odată cu ei.

Dar...a venit clipa când drumurile noastre se despart.
Oi face eu multe, dar să mă joc jocuri pe computer nu pot. Oricât m-ar ruga, oricât m-ar implora, hai mami să vezi ce frumos e, să ai şi tu personaj, să ne jucăm şi să povestim...nu pot. Într-un joc, oricât ar fi el de dezvoltat, sunt claustrofobă. Mă simt închisă în mintea programatorului (nu contează că sunt mai mulţi, tot minţi limitate de oameni normali au), să mă mişc, să trăiesc, să palpit în limitele impuse de imaginaţia şi cunoaşterea lui. Să fac numai ce ştie el că se poate face, să mă întâlnesc cu şanse pe care numai creierul lui banal le poate inventa. Nu pot să pierd aşa timpul. Asta chiar nu pot, îmi pare rău copii.

Azi cei mici au făcut un troc care m-a năucit: băiatul a primit o bomboană de lămâie de la sora lui şi a dat la schimb o căciulă de moş crăciun, două ace de cusut şi două nivele, toate în jocul online pe care-l joacă amândoi. Adică a primit ceva în real şi a dat ceva în virtual.
Tot timpul cât a supt bomboana a jucat în wow şi a trecut-o pe soră-sa cele două nivele.
Apoi îmi zice plin de fericire că ieri s-a întâlnit cu un băiat mai mare, elf sau bloodelf nu mai ştiu cum le zice, care l-a întrebat dacă vrea un gold (un ban de ban în lumea aia). Şi tu ce-ai zis? L-am luat, normal. Păi de ce? Fiindcă m-a întrebat (da, bun motiv, n-am ce să zic). Păi bine măi băiete, tu nu ştii că nu trebuie să primeşti nimic de la nimeni, că nu trebuie să vorbeşti cu străinii? Cine ştie ce vrea ăsta de la tine şi te-a păcălit cu un bănuţ!
Dar mama...! tu cu realul tău, m-ai înnebunit! Copiii sunt copii, nu se gândesc ca tine la toate nebuniile!


Da dar eu mă gândesc, şi confuzia/amestecul/suprapunerea asta dintre real şi imaginar plus ideile unor oameni grozavi peste care mai dau câteodată, mă ajută să descopăr condiţiile în care aş juca şi eu un joc pe computer: dacă ar exista un soft în care programatorii să dezvolte o lume complet deosebită de cea pe care o percep eu acum, care să îmi antreneze creierul să iasă din bucăţica de real pe care o desluşesc cu simţurile mele imperfecte, să-l ajute să funcţioneze şi altfel decât e obişnuit în această middle world...să simuleze nişte contracţii Lorentz pe care creierul să le simtă în direct de pildă...să aud şi să miros în culori...să mă mişc ca o insectă pentru care tensiunea superficială a apei e mai importantă decât forţa gravitaţională, să fiu un electron în goană nebună sau mai bine un neutrino!...ei da, atunci m-aş juca.

Dar până atunci prietenii mei, vă ţin pumnii de pe margine.

11 comments:

  1. hehee... nu pot sa uit cand veneau disperati la mine urland: taatiii!!! hai scoate-ne din levelul asta!!!

    si eu chiar nu ma joc(nu pe calculator,il folosesc pentru cu totul alceva), trebuia sa intru in atmosfera jocului si sa ma izbesc de cateva ori cu masinile si monstrii aia de toti peretii, cumva ieseam din incurcatura. nu, pur si simplu jocul pe calculator n-a fost facut pentru mine. am in schimb colegi de liceu care inca se joaca wow; taaaaaaaaare mi-ar place ca ai tai copii sa ii arda intr-un raid(am invatat si eu ceva din vocabularul lor cand ne mai intalnim la o bere si incep a discute intre ei numai dalea) si dupa aceea sa-si arate varsta reala :D
    priceless

    ReplyDelete
  2. (((-:
    si eu cunosc adulti care se joaca cu aceeasi pasiune ca si astia mici, si stii care e culmea? ca nu se supara ca o iau pe coaja de la pitici, uita complet ca e cineva in spatele personajului care i-a bumbacit, nici nu conteaza...(-:

    ReplyDelete
  3. virtualul e creat si el de persoane reale.
    Exista un joc, the cell, plecand de la o celula ajungi sa-ti construiesti tu o fiinta care evolueaza apoi la una inteligenta, apoi iti construiesti o societate, ai armate si asa mai departe. Ideea e generoasa, rezultatul mai putin. Dar se va relua, in mod sigur si fiecare jucator va fi un mic Dumnezeu si abia atunci vom intelege cum se joca Dumnezeu cu noi.
    Noi credem ca suntem reali. De fapt traim in lumea virtuala a celui care ne-a creat. Iti recomand sa vezi "The Thirteenth Floor" daca nu l-ai vazut deja, vei intelege ce spun.

    ReplyDelete
  4. nu l-am vazut
    chestia cu realitatea cred ca este chiar miezul incertitudinilor de tot felul;
    fac o analogie si enunt principiul incertitudinii pentru cuvant si realitate: daca stiu cuvantul nu cunosc realitatea, iar daca stiu realitatea nu exprim;
    si mai enunt si principiul marii incurcaturi (-: atata timp cat realitatea e dovedita de creier prin cuvant, inseamna ca visul, viata de zi cu zi si jocul din computer sunt la fel de reale (sau la fel de imaginare);
    nu degeaba spun samanii ca cine isi controleaza visul isi controleaza viata

    ReplyDelete
  5. Jane, nici eu nu ma dau in vant dupa jocurile pe calculator, dar am avut o perioada, prin 2000 cand am facut o pasiune pentru The Age of Empires si altele de acest gen.
    La desene animate si filme pentru copii ma uit si acum (cand stau pe acasa) si citesc cot la cot cu ai mei Goosebumps si altele de acest gen...

    Intrebarea este: de ce facem noi asta? Eu cred ca simtim nevoia sa participam la activitatile copiilor nostri, sa intram in lumea lor, dar o facem si pentru ca ne place.

    Asadar, daca nu poti sa joci WOW este pentru ca pur si simplu nu-ti place. Daca te consoleaza cu ceva, nici mie nu-mi place.

    In privinta intersectarii lumii reale cu cea virtuala, sa stii ca nu ma mir. Si noi, adultii, avem tendinta sa amestecam lucrurile.

    ReplyDelete
  6. da Lumi, asa e, nu-mi place...incercam si eu sa inteleg de ce (-:

    ReplyDelete
  7. Ce să mai despicăm firul în 4? E chestie de gust, de temperament... şi, oricum, tu ai alte jocuri pe care ei nu le au, nu-i aşa?

    ReplyDelete
  8. daaaa :D
    eu am jocuri pe care ei nu le au...:D
    ai dreptate, fiecare cu jocurile lui (-:
    ce atata cautat nod in papura?

    ReplyDelete
  9. Hi, hi... Chiar acum eşti în mijlocul unui joc, nu?

    ReplyDelete
  10. Acum ceva vreme jucam questuri cot la cot cu the Copil, erau jocurile alea in care trebuia sa rezolvi mistere si n-aveai nevoie de dat repede din degete pe taste. Cand s-a "stricat" treaba, iar degetelul meu tastator nu mai reusea s-o scoata la capat, apelam la ajutoare: Copiiiiil, trece-ma si pe mine de monstrul asta!
    Jocurile online ma depasesc total, questuri nu (cred ca) se mai fac, asa ca ma multumesc cu blogul. E tot un joculet si-l joc in ritmul meu, nu ma impinge nimeni de la spate si nici nu ma preseaza scorul. Iar elfi si elfite gasesc si aici - azi, de exemplu, am intalnit intamplator una tare draguta, se numeste Jane. :)

    ReplyDelete
  11. bună ummma, mulţumesc ummma (-:
    da, ăsta e jocul acum, jocul cu blogul, şi e atât de frumos, neaşteptat de frumos, întâlnim oameni adevăraţi (nu playeri virtuali ca-n joc), interesanţi şi pe aceeaşi lungime de undă...

    îmi place cum îi spui the Copil, tare mult îmi place, cred că o să împrumut sintagma, o să le placă şi lor, the childrenilor mei (-:

    rămânem în rezonanţă ummma

    ReplyDelete