Am intrat în magazia de lemne acolo unde liniştea e totală şi am plâns până n-am mai putut. Apoi s-a lăsat tăcerea şi în mine, goală de orice gând sau emoţie. Şi aşa am auzit ghemotocul de căldură din mijlocul meu cum există. L-am auzit ca pe respiraţia uşoară a unui copilaş, uşoară de nici nu ştii dacă e reală. Era acolo, cu forţa şi siguranţa tulburătoare a tăcerii.
Gustul tăcerii e acelaşi mereu. E singurul lucru pe care îl regăsesc de-a lungul vieţii neschimbat. Singurul lucru din mine care nu poate muri. Singurul lucru pe care îl pot numi fiinţa mea. Da.