umanitatea sunt eu
încerc să explic diferenţa dintre a gândi chestia de mai sus şi a o simţi cu tot corpul; când gândesc, ştiu, dar asta nu împiedică emoţiile să se manifeste; de exemplu cineva nu-mi place şi mă enervez, şi-atunci cabluri de oţel încins îmi circulă prin corp, energia mi se scurge fierbinte printre picioare, şi n-am ce să fac, chiar dacă îmi spun că asta se întâmplă pentru că nu-mi place individul, tot se întâmplă; ştiu, dar nu trăiesc ceea ce ştiu; ştiu degeaba;
când aflu cu tot corpul că eu sunt în fiecare om, că tot eu sunt şi ăla şi ăla, că sunt feţe ale mele, că eu sunt toţi, nu mă mai pot enerva; chiar nu se mai poate; apare o reacţie superficială care ţine de morala socială, joc un rol care menţine ordinea împărtăşită de toţi ceilalţi; dar energia nu se mai scurge, cablurile nu mai apar; e linişte;
asta e liniştea care se dezvoltă din meditaţie
dar apare şi tristeţea
despre care o să vorbesc mai încolo