În parc

Parcul e construit în jurul unei foste bălţi cu izvoare subterane, Balta Albă. Pe marginea apei, aleea care înconjoară balta (devenită între timp lac cu bordură şi ponton) are vreo 4 kilometri lungime şi 5 metri lăţime. Pe aleea asta lumea se plimbă, aleargă, sunt role, biciclete, cărucioare, doar dimineaţa de tot şi pe ploaie e pustiu, altfel e full. Dacă în stânga e lacul cu sălciile lui, atunci în dreapta sunt dealurile cu pomi şi locurile deschise cu iarbă, trifoi şi tot felul de arbuşti aromaţi. Arată bine balta asta de câţiva ani de când primarul cel nou şi-a pus în cap să o amenajeze şi a şi reuşit.
În apă sunt peşti, broaşte normale şi broaşte ţestoase. Pe apă sunt raţe, pescăruşi, albatroşi, gâşte sălbatice şi-a fost văzut chiar şi un cormoran. Raţele s-au adaptat cel mai bine, dar şi broaştele ţestoase: fac pui într-o veselie în fiecare an.
Raţele au 3 boboci, unele 5 boboci, altele 9 boboci... una eroină a reuşit 13 boobooci! Cum le cresc puilor puterile suficient cât să iasă din apă, se şi ridică pe bordură şi traversează aleea ca să ciugulească iarbă. E o plăcere să-i priveşti, bobocii în faţă, bezmetici, neatenţi şi grăbiţi, şi-n spate mama-raţă mergând sacadat, cu ochi pe toată suprafaţa capului, atentă, circumspectă şi bănuitoare. Pericole nu par să fie, cel puţin ziua când sunt oameni plimbăreţi prin jur. Doar câinii cu nasture pe ureche au crize de obrăznicie câteodată, când îi apucă lătratul, adulmecatul şi trasul de codiţe, de săracii boboci nu ştiu cum să-şi mişte fundurile şi picioarele alea scurte mai repede la apă, în timp ce toate raţele de pe lac măcăne indignate, de zici că s-a pornit războiul.

Într-o dimineaţă, când încă e pustiu prin parc, 3 răţoi moţăie cu capul ascuns sub o aripă, pe marginea lacului. Unul din ei parcă are un băţ între aripi, cu o poziţie curioasă, aproape verticală! Şi băţul e destul de lung, vreo 3 palme desfăcute înălţime, cum de nu cade dintre pene? Răţoiul se trezeşte brusc, parcă simte că cineva vorbeşte despre el, se ridică şi porneşte tacticos de-a lungul bordurii. Băţul rămâne la locul lui, ba chiar se mişcă în ritm legănat, ca un catarg cu velele coborâte. La o privire mai atentă, băţul se dovedeşte a fi o trestie uscată, subţire e-adevărat, dar vânoasă şi dură. Ce naiba stă trestia aia pe spatele răţoiului, ia să o iau eu de acolo! Răţoiul simte ameninţarea şi-şi ia brusc zborul spre apă.
*/&¤%*!!! şi alte bipuri primitive!!!
Băţul iese prin burta răţoiului, cum zboară el aşa spre orizont se vede foarte clar, trestia îl traversează pe nenorocit dintr-o parte în alta şi el n-are nicio treabă. E tocmai bun de pus pe foc, gata tras în ţepuşă pentru frigare, şi el zboară elegant şi mândru ca un crai. E viu, sprinten şi alert, habar nu are că ar trebui să fie mort.
Cum o fi fost oare întâmplarea? Eu zic că a aterizat greşit într-un stufăriş uscat, dar am auzit şi alte păreri mai agresive, cum că e foarte posibil să-l fi vânat careva pe timp de noapte... pe vremurile astea... patruzecişiceva de lei kilu' de raţă...