Pe munte, m & c

E ora 4 dimineaţa şi mă trezesc brusc, în alertă. Sunt convinsă că dacă nu ies din casă, nu mă urc în tren şi nu plec val-vârtej spre munte, o să înnebunesc pe loc, aici, în pat, la ora 4 dimineaţa, într-o noapte de vară, în anul cel mai călduros din veac. Şi cum frica de nebunie e un gând crâncen nu glumă, mă scol, îmi fac bagajul -în linişte să nu scol pe nimeni- şi plec.
Iau un tren de 6 jumătate, chit că-i personal, ideea e să mă văd plecată cât mai repede, fără răgazul în care aş mai putea schimba un gând cu altul.

Ajung la 9 în Buşteni, ies din gară, o iau la stânga, apoi la dreapta până sub telecabină, tot înainte până la răspântia traseelor, dreapta-stânga? cruce-triunghi? cruce să fie, jepii mici.

Urcuşul e abrupt, pământul moale, rădăcinile alunecoase, pârâiaşe se scurg pe sub bocanc, semn că a plouat de curând. E linişte, atât de linişte, cine mai urcă la ora asta? Pantofarii cazaţi prin staţiune o pornesc pe la prânz şi doar aşa, de curiozitate, n-ajung ei prea sus cu piciorul, când au telecabină ce să se mai obosească? De sus evident că n-o să întâlnesc pe nimeni, sau poate că nu.

Încep să respir greu, ce-mi mai place şi mie să turez la maxim… Nu mă uit în stânga, nu mă uit în dreapta, doar unde calc să nu alunec. Pas, pas, pas, unul după altul, egal, ritmic, continuu. Nebunia din cap şi toxina din corp încep să iasă odată cu expiraţia şuierată, odată cu transpiraţia care-mi udă leoarcă tricoul. Asta vroiam, să dau afară otrava oraşului, ca să am unde să primesc nectarul muntelui.
Până ce ies din pădure sunt ca nouă, bună treabă. E soare, sunt doi nori albi durdulii pe cerul albastru ca spirtul, aerul e tare.

***

Mă aşez printre bolovani să-mi mănânc micul dejun. Am vedere în sus până spre vârf, vreo 2 ore de urcat, deci sunt pe la mijlocul drumului. Cu coada ochiului văd mişcare pe potecă, departe. Cineva coboară foarte repede pe lângă cascadă, ăsta nu poate fi om, vreo capră ceva? Până ajunge la mine o să mai treacă vreo 10 minute, decid să mănânc totuşi chiar dac-o fi vreun urs bezmetic, le-am scos deja pe toate pe şervet, pâinea şi brânza, roşiile, ardeii. Mă uit în sus ca la televizor, mănânc cu ochii pe punctul săltăreţ, vai ce palpitant.


E om. Un om care coboară alergând, sărind din piatră în piatră. Se apropie cu viteză uluitoare, de abia înghit de două ori că trece fulgerător prin faţa mea. E îmbrăcat în negru, cu un costum de viteză de care poartă atleţii, sau cicliştii nu ştiu, are nişte adidaşi, treckeri ce-or fi, cu talpa groasă şi mobilă de se îndoaie la 90 de grade pe muchia pietrei, şi coboară poteca cu ochii aţintiţi în jos. Atât de concentrat, atât de atent, nimic nu există decât roca din faţa lui şi pasul pe care-l face, felul în care calcă. Ce viteză.
E mişcarea însăşi, fără gânduri, fără corp, absorbit în acţiune. Focalizarea lui, transa în care se află… meditaţie.

Deşi sunt acaparată complet de prezenţa lui, nu reuşesc să-i văd clar decât picioarele, muşchii care se întind şi se contractă sub ţesătura lucioasă, nu reuşesc decât să-i bănuiesc alura de felină, mai mult prin senzaţia corporală pe care mi-o lasă decât prin percepţie directă.
Dispare imediat printre copaci, de ce naiba m-am aşezat chiar la ieşirea din pădure? Niciun zgomot nu se aude şi nu s-a auzit cât a fost aici.
Sălbăticiune.

Şi nu i-am văzut faţa! N-am avut timp să ridic privirea mai sus de genunchi, uimită de viteza cu care călca. Ce faţă are? Ce piele, ce păr?! Intuiţia şi tremurul din pântec îmi spun că n-am mai întâlnit aşa ceva, impecabil, desăvârşit, Frumuseţe întrupată, poftim răspuns.
Frustrare, uimire, extaz, cu ele urc de aici încolo în bagaj, în loc de pâine, roşii, brânză.

***

Ajung la Caraiman cu muşchii în mare formă dar fără niciun pic de apă de băut, calcul greşit. Cabanierii sunt nişte drăguţi, şi el şi ea, vorbim puţin, îmi umplu sticla, îmi zic s-o iau pe scurtătură spre jepii mari pe unde am de gând să cobor, pe-acolo pe unde s-a defrişat din ei, dar mie nu-mi plac locurile defrişate şi o iau pe drumul mare. Lat cât vezi cu ochii, cu norii rotofei chiar lângă mine.

Şi cum merg eu aşa la plimbare pe platou, drept în faţa mea, apare el, venind dinspre Piatra Arsă. Adică a coborât pe jepii mici, a urcat pe jepii mari şi acum vrea iar să coboare? Câte ture d-astea dă într-o zi?
Cum îl văd plec ochii în pământ de frică să nu fac explozie, emoţia e prea puternică. Trece pe lângă mine, nu ştiu dacă mă vede, eu nu îl văd că nu mă uit. Dar corpul meu îl simte şi face o răsucire de 180 de grade, uşor, firesc şi natural, ca acul de busolă pe lângă magnet. Mă iau după el şi mă uit în altă parte, ce cer albastru, ce mare e crucea, ce telecabină verde, parcă anul trecut era roşie. Mă ţin la 3 metri în spatele lui, calc fix pe urmele lui, sunt posedată şi nu-mi pasă. Dacă nu mă uit la el e ca şi cum nici n-aş fi aici, nici n-aş face ce fac, raţionează struţul din mine.
Mergem spre Caraiman, am avut dreptate, o să coboare din nou. Dar până atunci e acum, sunt aici în spatele lui, îi respir vigoarea, mă hrănesc din dâra de vitalitate pe care o lasă în urmă, trăiesc!

Ca-ntr-o secundă ajunge pe buza muntelui, gata să se arunce în jos. Nu secundă, într-o fracţiune de secundă ajunge! De fapt nici nu apuc să clipesc! Nici nu apuc să respir….
şi mai vreau din el….mai pot să cer?

Scoate ceva din rucsac, un termos, bea, o pune la loc, rucsacul în spate, mănuşile cu degete tăiate, o să plece şi nu i-am văzut faţa, nici părul, n-am ridicat privirea deloc, de fapt nici n-am clipit, nu? Ce poţi să vezi dacă n-apuci nici să clipeşti?

Se întoarce brusc spre mine, să te aştept jos?

Are faţă de om, e om, iar eu mă blochez cumplit, mă uit la el dar nu-l văd, e prea brusc, prea neaşteptat, sunt un biet struţ înfricoşat, nu mă băga în seamă!
Probabil că dau din cap -în ce direcţie nu ştiu- pentru că el se întoarce ca şi cum ar fi primit un răspuns, ridică mâna în semn de salut, şi începe să alerge spre vale.

Buimacă pe marginea prăpastiei, eu.

O să cobor pe jepii mici, pe unde-am urcat, după el, că n-am de ales. Numai un pas în sensul opus şi inima mi-ar plesni răzvrătită, are vreun rost?

***

Ies plutind ca o zână din pădure, mai am drumeagul forestier şi gata. O să mă aştepte sau nu? Eu ce-oi fi dat din cap? Da sau nu?

Nu mă aşteaptă jos, ştiu sigur, pentru că e aici. Îmi face semn să mă iau după el spre stânga, ăsta e drumul care duce la cabana salvamontiştilor, eu aşa ţin minte că scria pe hartă. Da, ăsta e, uite cabana în faţa unui bloc uriaş de piatră care parcă stă să cadă peste băncuţa din spate. El trece chiar pe-acolo, apoi se opreşte şi se sprijină de peretele de stâncă. Tot nu îndrăznesc să ridic ochii spre el, coloană de foc întrupată. Dar nici nu e nevoie, îi văd mâna care face un semn larg spre verdeaţa de pe jos, afine! buuune după atâta mers.
Cred că zâmbeşte. Nu ştiu, dar aşa aş vrea.


Mai târziu….Până la hotel îndrăznesc să merg alături de el.

Şi mai târziu… E ora 4 dimineaţa, îl contemplu, am avut dreptate. E Frumuseţe întrupată.