Seară de dans

De data asta îi lăsăm pe copii la bunici la ţară şi plecăm noi doi singuri pe munte.
Am fi vrut s-o facem lată ca pe vremuri, să urcăm pe traseu dificil şi să coborâm în alergare, dar rana din coapsă vorba poetului, nu ne lasă. Adică avem o vârstă, iar el mai are şi un genunchi necăjit.
Dar una mai puţin lată tot ne-ar plăcea, aşa că o să mergem în Piatra Craiului, direct pe creastă. Direct înseamnă o zi de mers cu maşina, pe urmă închiriat o garsonieră în Zărneşti, pe urmă pregătit rucsacurile de a doua zi, pe urmă culcat devreme că mâine sculat devreme. Traseul e de vreo 10-11 ore, din amintirile noastre de tinereţe.

Îmi doresc atât de mult o zi senină, să văd totul în jur!

Şi ziua chiar este senină, urcuşul greu şi-mi place, suntem pe creastă.
Ai fost vreodată pe creasta Pietrii Craiului? Spectaculoasă! Trebuie să mergi pe o cărare îngustă-îngustă, pe coama muntelui, dacă ameţeşti sau îţi alunecă piciorul în stânga sau dreapta te duci la vale vreo 2000 de metri, aproape în cădere liberă. Acrobaţie pe muchia muntelui, aproape de boltă, privind în jos la spectatorii care nu te văd. Perfect.

Şi în culmea acestei perfecţiuni, de abia intrată în uitare, văd sub o piatră împiedicată în mijlocul drumului, o hârtie albă, frumos împărturită. Complet nelalocul ei, trebuie mântuită de aici. O iau, o deschid, mă uit la cerul albastru pe care plutesc, la piatra crudă de sub picioarele mele, şi citesc: Astă-seară, la Vila cu Flori, strada Râului nr.20, Zărneşti, Seară de Dans. Veniţi direct de pe munte, cu biletul la poartă. Vă aşteptăm cu drag. Mihai şi Dana

Excursia mea e dată peste cap, liniştea mea, stomacul meu. Ştiu ce-o să urmeze, nevoia de a coborî cât mai repede, excitarea, tremurul, discuţia cu el. El n-o să vrea binenţeles, ce prostie mai e şi asta? am plecat să facem ceva, unde ne e capul acum? a lăsat un nebun o hârtie pe jos şi tu strici toată ziua din cauza lui, nu mergem nicăieri, doar unde am stabilit, ş-aşa o să ajungem jos terminaţi.

Spontaneitate? Am luat-o eu pe toată.

Şi fiindcă ştiu ce mă aşteaptă, tac, bag hârtia în buzunar, merg mai departe după el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi strecor câteva din cuvintele scrise pe bilet în cutiuţa mea de cristal din coşul pieptului alături de celelalte de pe acolo, te iubesc, poveste, mama, apă, munte, copii, frumuseţe. Şi altele care se tot joacă şi se amestecă între ele ca să cred eu că sunt multe.

Dar când începe coborârea, după ce mâncăm, când rucsacurile s-au uşurat, cerul s-a acoperit şi genunchii au intrat deja în surescitare, mă duc la el, îi arăt biletul şi tac. Se uită la mine gata să-nceapă discursul, dar eu îmi muşc buza şi reuşesc să nu spun nimic. Deschide gura să zică nu, dar eu mă uit într-o parte şi-l prind de mână.
Se-ntoarce să plece mai departe, un pas, doi, să ajungem noi mai întâi jos cu bine, şi mai vedem.
Ok. E ca şi cum am fi deja la poartă, e bine.

Întotdeauna coborâşul e ca şi cum n-ar fi, nu ştiu de ce. Sunt mai atentă pe unde calc, mă uit mai mult în jos, mă grăbesc, mereu uit partea asta a drumului. Să ajung jos cât mai repede. Iar acum să ajung jos într-o clipă! Doar mă rog tot timpul să nu-şi ponosească genunchiul şi mai mult.
Începe ploaia, ne punem gecile peste rucsaci, picăturile încep să cadă de pe glugă pe nas, mergem încet să nu alunecăm.
Vreau să dansez.

Vila cu Flori. Vila cu Flori.


E la capătul străzii, ultima. Un gard transparent, de fier forjat negru, cu bucle, virgule şi acolade. Două laturi ale curţii, cele dinspre pădure, sunt de fapt două şiruri de brazi înalţi de 30 de metri fiecare. În mijloc vila din piatră şi lemn, iar celelalte două laturi, dinspre stradă şi vecini, pline de verdeaţă şi flori căţărătoare, proaspete după ploaie. Trandafiri roşii, volbure mov, clematite albastre. În dreapta curţii, un foişor acoperit cu iederă. Poteca de piatră dintre vilă şi foişor trece pe lângă tufişuri de Mâna-Maicii-Domnului adunate turn în jurul unor trunchiuri de copaci uscaţi, tăiaţi cam la un metru deasupra pământului. Prin iarbă, flori. Petunii, begonii, margarete, conduraşi, tuberoze, irişi.
La poartă nu e nimeni, curtea pare pustie, casa are obloanele trase. Lumină încă mai e, puţină, cât să văd grădina în toată splendoarea ei, dar mi-e teamă că o să ne întoarcem fără să intrăm. Chiar dacă poarta e deschisă, el n-ar intra neinvitat pentru nimic în lume.
Stau şi mă uit peste gard, ca un orfan.



Dar cineva acolo sus mă iubeşte, iată-i că vin. Un el şi-o ea ţinându-se de mână, cu bocanci de munte şi şorturi cu multe buzunare, el blond tuns scurt, ea brunetă cu părul ţepos, tineri, atât de tineri şi frumoşi. Zâmbesc. Intraţi, intraţi, hai că de aici nu auziţi muzica! Eu sunt Mihai, ea e Dana, haideţi intraţi!
Cum trec de gard, aud. Beatles, Sun King. Simt mirosul florilor, văd cupluri dansând, rucsacuri lipite de gard, luna plină printre brazi.
Mă întorc spre el, mă simţeam vinovată dar acum sunt fericită. Îl iau de mână, intrăm în foişor, el e încă temător şi rezervat, dar eu ştiu că suntem acasă. Mă eliberez de rucsac, şi pe el la fel, îl iau în braţe, încep să-l legăn, voluptuos începe Oh! Darling, închid ochii.

Dar trebuie să-l văd, îl simt cum se transformă în braţele mele. Faţa-i e limpede fără o cută, buzele pline şi roşii, ochii albaştri şi clari, pielea aurie, umerii drepţi. Atât de tânăr?
Atâta dragoste, putere, căldură! E al meu, sunt a lui, corpuri unite. Atât de ferm în braţele mele, atât de mlădioasă în braţele lui. 20 de ani, nimic mai mult, atât de tineri din nou! Mâinile lui coboară mai jos de talie, mâinile mele îi mângâie părul. Îmi apropii faţa de gâtul lui, mă cuibăresc acolo să-i miros pielea … urme de fum de ţigară?

Simt mânuţe de copii pe picioarele noastre, sunt flori agăţătoare, se încolăcesc până la coapse, ne încetinesc mişcarea, rămâne doar o aluzie de dans...suntem acoperiţi de flori. Îmi plec capul pe pieptul lui, îi simt inima, inima mea.
O să fim fericiţi, o să avem copii mulţi, o să mutăm munţii din loc, o să trăim o veşnicie.

Blues.

Nu ştiu cât am dansat, nu ştiu cât Abbey Road a fost, nu ştiu când s-au aprins luminile în iarbă, nu ştiu când au plecat ceilalţi dansatori în bocanci, tineri şi frumoşi ca şi noi. Ştiu doar când ne-au atins Mihai şi Dana, e timpul să plecăm acum.
Ne luăm rucsacurile şi ieşim din curte muţi de tandreţe.
Coborâm pe stradă, şi cu cât coborâm, cu atât picioarele se înviorează, mintea se trezeşte. Mă uit la Mihai în stânga mea, e un bărbat la jumătatea vârstei, are riduri pe faţă şi pe mâini, doar după ochi îl recunosc, părul lui blond e alb acum. Dana de lângă el şi ea femeie în toată firea dar mândră ca-n tinereţe, îmi zâmbeşte la fel de larg ca-n poartă, ce bine-mi pare că aţi venit.

Împlinită mă-ntorc spre el, ar vrea ele ridurile să focalizez pe ele, dar nu, acum l-am văzut aşa cum îl ştiam şi nu-l mai uit, oricât de departe ar rămâne Vila cu Flori.