Un căţel norocos

De fapt e o căţea, Juju. Are căsuţa ei în curtea blocului, chiar sub ferestrele mele.
Întâi a fost o cuşcă adusă de vecini, care a stat goală mai multe luni pentru că toţi câinii aduşi fugeau din prima noapte, nu le plăcea. Apoi au găsit-o pe ea, mică, neagră, bântuind pe străzi, iar de un an jumate vecina de la parter, care mai are doi căţei negri în casă, o hrăneşte şi o îngrijeşte. Şi o apără de golani. 
În toate nopţile calde, pe banca din stânga se strâng băieţii de cartier şi donşoarele lor, mănâncă seminţe, beau, cântă, se bat, se simt bine.
Într-o noapte pe la 1, unul mai beat ca alţii, se ia de Juju că-l latră (ea lătra la alţi câini, dar el nu ştia asta). Intră în curte, îi dărâmă căsuţa şi-ncepe s-o strângă de gât cu zgarda. Vecina aude ce se întâmplă şi iese afară s-o apere pe Juju. Periculos moment, dar din fericire Juju e salvată între timp de un coleg de băută de-al agresivului.
 Şi acum vine partea frumoasă: nu numai că o salvează, dar se şi îndrăgosteşte de ea. Îi cere voie vecinei să o adopte pe Juju, dar pentru că părinţii nu-i dau voie cu câine în casă, îi cere şi permisiunea ca Juju să rămână în continuare în căsuţa ei.
De atunci vine în fiecare zi la ea şi o scoate la plimbare. E o fericire maximă pe amândoi când se întâlnesc. Faţa lui de rău, se transfigurează. Redevine o frumuseţe de băiat, aşa cum îl ştiu eu că era când era mic, vecin de-al meu de la cealaltă adresă.