cuvinte mici (23) înger (4) jurnal 2010 (77) jurnal 2011 (64) jurnal 2012 (20) mtc (1) pâine (8)

Thursday 18 September 2014

La zi

- Cred că mă încearcă o depresie, spuse ea, cuibărindu-se şi mai adânc sub mâna lui. E înghesuită în colţul cel mai de nord al patului ei, acolo unde cu greu ajunge chiar şi în zilele calde. O împinsese el când se aşezase lângă ea, să stea pentru câteva minute în linişte, să sărbătorească 24 de ani de căsnicie. Câteva minute de pace şi nepăsare petrecute împreună, acolo la polul nord al patului, sursa ultimă a viselor de acţiune.
- Păi să te învăţ mâine ce să faci. Aşa le ştie el pe toate, are soluţii la orice în lumea asta. Doar că mai e şi timpul, nu numai lumea. Şi timpul e atât de şmecher, se răsuceşte, se apleacă şi îşi scoate chiloţii ca mister Bean fără să-şi dea pantalonii jos, că te trezeşti în prezent mereu şi mereu, orice ai face. Unii zic, uite o femeie de 50 de ani, de exemplu. Şi tu mori de râs, ce şmecher e timpul ăsta, cum îi joacă pe bieţii oameni pe degete. Bine, mori de râs doar dacă nu te încearcă o depresie, cum o încearcă pe ea acum.

O depresie e atunci când nu mai vezi rostul la nimic. Nu că l-ai fi văzut vreodată, dar erau vremuri când aruncai o cârpă frumoasă pe jos şi ziceai mamă ce rost am eu sub cârpa aia. Dar sunt şi vremuri când nu mai poţi de curiozitate să vezi ce-i sub cârpă şi atunci spîrm, spîrm, se creează instantaneu şi începe să se târască o mică depresie miriapodă de dedesubt. E o soluţie şi asta, că dacă eşti un luptător, ai cu cine să te lupţi acum, şi cât tu dai gata cele o mie de picioare nedezvoltate încă, cârpa se trezeşte la viaţă şi tu mai scapi pentru câţiva ani. Răsufli greu, te baţi pe umăr şi închizi ochii la loc. Somn uşor la polul nord draga mea.
Depresia, dacă ar fi să o luăm pe cinstitelea, depresia ar trebui să apară când te uiţi la copiii tăi, doamnă dragă. E trist să-ţi vezi copiii că încep şi ei să viseze, nu ţi se pare? Că pornesc în aceleaşi cruciade pe la poli, că se duc undeva adică nicăieri şi că li se pare că trăiesc ceva, adică o viaţă. Noroc că au carne tânără pe ei şi rezistă, cel puţin cât ai rezistat şi tu.

- Îţi fac cadou un munte duminică? zise el cu ochii în gol. Ea nu-l vede fiindcă e cuibărită cum spuneam sub mâna lui transpirată, dar timbrul vocii vine din acel neant şi ea ştie ce-i şi cu ochii lui. Ce drăguţ că mă întreabă, că am un cuvânt de spus, că e ceva ce contează. Se simte plină de culoare brusc, ca un efect video strălucitor, corpul ăsta şi mintea asta, cum fac ele totul pentru mine, cum mă înveselesc ...
- Da! Să mergem la munte, dar fără copii. Copiii nu mai sunt copii şi chestia asta e greu de îndurat. Încă trei ficaţi pentru vulturul shamanic, oferiţi gratis de preaiubitorii lor părinţi. Cum să mergi cu ei, orbi, pe munte? Să le povesteşti tot timpul uite mamă o floricică, uite un nor, uite oile, auzi apa, descalţă-te, dezbracă-te, caţără-te, ţipă cât te ţin plămânii, mângâie iarba ... Când ei nici nu sunt pe munte, sunt în visele lor şi acolo se face că merg pe munte ca să poată să-şi facă selfiuri şi să povestească ce-au văzut şi ce-au făcut. Şi de fapt să nu vadă nimic şi să nu facă nimic pentru că n-au obiceiul să vadă sau să facă ceva. E enervant de-a dreptul să mergi cu copiii acum când nu mai sunt copii, chiar dacă ştii că e vital pentru ei să treacă prin faza asta. Să treacă frate, dar fără noi. Sunt destui visători pe lume cu care să se însoţească. Alţi sculptori, alţi poeţi. Când or vrea să deschidă ochii din nou, ca atunci când erau mititei, poate o să mai fim pe aici.

Mâna lui găseşte genunchiul ei înghesuit şi-l mângâie automat. Mişcările automate îi plac mai mult decât celelalte, fiindcă spun o poveste atât de lungă, de 24 de ani. Ca şi cum ar conta.




2 comments:

  1. bine ai revenit! :) cu o insemnare splendida :)

    ReplyDelete
  2. și eu te-am așteptat :)

    ReplyDelete