cuvinte mici (23) înger (4) jurnal 2010 (77) jurnal 2011 (64) jurnal 2012 (20) mtc (1) pâine (8)

Wednesday, 9 July 2008

scaunul





Acesta este scaunul meu. De fapt, scaunul meu adevărat e din lemn. Cel din poză este din fier forjat, făcut de un elev de-al meu, după modelul original.
Pe cel din lemn îl am de 60 de ani.
L-am văzut prima dată la nunta fratelui meu, ba nu, nu la nuntă, la „serbarea anului”. La noi în sat era un obicei, ca primăvara să fie sărbătoriţi toţi cei care s-au căsătorit în anul de dinainte, şi cu ocazia asta să primească daruri utile pentru casa cea nouă: oale, ulcioare, cupe, cancele, vase cu găurele pentru strecurat.
Frate-miu a primit atunci o droaie de ligheane de lemn, dar ehe…! un război de ţesut, ce-şi dorea nevastă-sa, n-a primit. Am şi o poză cu el de atunci, cu ochii închişi de supărare şi colţurile gurii lăsate. Era mare jinduitor frate-miu ăsta, pus pe îmbogăţire…
Dar atunci … în loc de război, a primit multe ligheane şi scaunul ăsta. De la un vecin orfan, care n-avea de nici unele prin curte, vorbea că l-ar fi cioplit chiar el dintr-un lemn, că aşa i-a şi zis cumnată-mii când i l-a dat, na un divan dintr-un lemn, să prindă norocu’ în crengile lui şi să nu-l mai slobozească! De parcă el n-ar fi avut nevoie de asta! Sau poate că-şi făcuse unul şi pentru el, şi n-am mai apucat eu să aflu până să plec…cine ştie. Important e că lui frate-miu nu i-a plăcut scăunaşul (e ca floarea-vântului, ţine pământul şi nici nu te ospătează), şi mi l-a dat mie, dar doar după ce i-am dat şi eu ţesătoarea rămasă de la mama. Ce ştiam eu atunci ce e aurul curat? Scăunaşul îmi luase ochii şi inima, aşa că ce mai aveam de dat, am dat. L-am pus lângă patul meu, în bucătărie, şi pierdeam zile întregi zgâindu-mă la el. Parcă vedeam norocul prins printre frunzuliţe… şi chiar l-a prins!
După doi ani, tot la o sărbătoare din asta, ajung în sat nişte domni de la Bucureşti. Stau, se ospătează şi lenevesc trei zile pe la casele mai mari din sat, şi anunţă pe toată lumea că vor să-şi ia fată în casă, că ei n-au copii, şi cine o să-i îngrijească mai încolo, când n-or mai putea? Plătesc, şi fac şi acte.
Ce mai, până la urmă m-au ales pe mine. Eram tare harnică de mică, isteaţă şi sprintenă. Şi pe urmă tata mai avea patru copii în afară de mine şi de frate-miu cel mare, aşa că s-a învoit, deşi tare rău i-a părut. Şi mai încolo, când veneam verile în vacanţă la el, că domnii plecau în călătorie şi nu aveau ce să facă cu mine, tata vedea încălţările roase, vedea cât sunt de slabă şi cearcănele de la ochi, şi mă lua în braţe, mă legăna şi mă ruga mereu să mă întorc la el, cum i-am hrănit pe ăştia, te-oi hrăni şi pe tine, văd eu că nu-ţi merge bine acolo….
…Tata….
Dar am plecat şi nu m-am mai întors, pentru că scaunul meu trebuia să stea într-un loc care să i se potrivească mai bine. Era scaun de Bucureşti, asta se vedea din prima, frate-miu a zis de la început, ăsta-i tron de domni, nu-mi trebe mie răzgâiere!
Dar mie îmi trebuia. Mama murise când aveam 5 ani, tata era toată ziua plecat la treabă….vroiam alinare, vroiam confort, năzuiam să fiu tot ce-mi promitea scaunul meu cel strălucitor…
M-am ţinut tare cei opt ani petrecuţi la familia Pop. Eram plină de aspiraţii, şi nu-mi păsa prea mult de mizeria din jurul meu. Cei doi erau beţivi notorii în cartier, dădeau petreceri tot timpul, nici acum nu ştiu prea bine de unde aveau atâţia bani. Eu le făceam mâncarea, eu îi spălam, îi călcam, curăţam după ei, şi mă duceam şi la şcoală. Ăsta era târgul, le fac de toate, dar să mă lase la şcoală. Aveam 10 ani când m-au luat, şi până la 18, când m-am măritat, le-am văzut pe toate. Scaunul meu a rămas la fel de strălucitor tot timpul, mă încălzea cu lumina lui de fiecare dată când ajungeam în pod, acolo unde era camera mea, se unduia sub mişcarea norocului prins de crenguţe şi sclipea promisiuni, aşa cum ştia el să sclipească.
Odată, ea, femeia care m-a înfiat – şi care ducea pomană la biserică în fiecare sâmbătă, dar în rest drăcuia mai dihai ca surugii şi blestema mai rău ca vrăjitoarea din Dămăroaia – a vărsat 10 găleţi de apă în toată casa, ca să învăţ să spăl bine podeaua. A fost tare rău. Scăunaşul meu mă aştepta drept, imobil, şi atunci am plâns atât peste el, încât frunzuliţele s-au umflat şi crenguţele s-au crăpat, şi de atunci n-a mai fost el perfect ca-nainte…
M-am măritat cu un bărbat frumos, cu opt ani mai mare ca mine, care m-a luat de la ăia ca să mă crească mai departe. Dar el a fost bun cu mine, atât cât a putut şi el. M-a trimis la facultate, mi-a luat apartament la bloc şi m-a lăsat, după opt ani, să duc la bun sfârşit a opta sarcină. Scăunelul meu, care-şi pierduse la un moment dat din strălucire, a început să-şi revină, iar când mi s-a născut fetiţa, era din nou scânteietor şi viu. Se auzea cum foşnesc frunzele, se auzea vântul printre crengi, se auzea rădăcina clipocind…
Fata mea…
…la 6 ani am aşezat-o pe scaun, singurul om care a stat vreodată pe el. Era atât de frumoasă, încât îmi dădeau lacrimile. Împrumutase graţia şi delicateţea lui, şi le împrăştia prin lume cu un instinct de operă de artă, cum n-am mai văzut la nimeni de atunci. Toţi cei care o întâlneau, femei, bărbaţi, se îndrăgosteau la prima vedere. Mergea numai pe vârfuri, ochii mici de chinezoaică îi sticleau şi zâmbeau întruna, iar părul bogat, lung şi ondulat, lucea cu reflexe roşiatice ca ai moşilor ei din Ardeal. Fata mea la 6 ani a fost singura fiinţă mai strălucitoare decât scaunul dintr-un lemn.
Dar apoi a început şi ea să piardă din forţa cu care radia… în şcoală, în liceu, în facultate. Rămăseseră amândoi, şi ea şi scăunaşul, purtătorii norocului meu, dar nu ştiu de ce nu mai scăpărau ca altădată. Sau poate peste ochii mei se lăsase o pâclă…
A venit revoluţia şi am renunţat bucuroasă la elevi. Am rămas acasă, aşteptând naşterea nepoţilor. De atunci am început să trag scaunul din fier forjat mai în faţă, parcă lucea mai tare decât celălalt, cu lemnul lui înnegrit pe alocuri, crăpat, umflat…
Bărbatul meu mi-a cumpărat o casă la ţară pentru că dorul pământului ţipa prea tare în carnea mea şi îi strica lui rânduiala nopţii. Acum locuim amândoi în „căsuţa mică cu curte mare” cum îi place lui să spună, din primăvară până în toamnă. Am dus scaunul din fier acolo, mi-e teamă de carii.
Au început să vină şi nepoţii, dar n-am mai aşezat pe nici unul pe scaun, nici pe cel de la ţară, nici pe cel de acasă. Părinţii lor, fiică-mea şi soţul ei, vor să-i crească singuri, şi apelează la mine mult mai puţin decât aş vrea. Mă simt abandonată, şi chiar dacă bărbatul meu îmi face toate hatârurile, pe mine tot mă doare lipsa de strălucire din jur. Din fericire, încep să nu mai pot, şi îmi dau seama că acum mai multă scânteiere şi mai multă lumină, deja m-ar răvăşi.
Îmi trag scaunul cel vechi din colţul unde se ascunde, şi mă uit la el. Îmi văd norocul pecetluit sub patina lui, ştiu că şi-a ţinut promisiunile. Chiar dacă au fost ani de zile în care nu mă puteam uita la el, simţindu-mă trădată, acum recunosc că a avut grijă de mine. Mi-a modelat cursul vieţii după unduirile ramurilor, transformându-mă după arabescul lui în puntea dintre civilizaţii. Nu aparţin nici uneia, nu sunt nici de la ţară, nici de la oraş, şi asta doare, dar ştiu că fără mine, nimic din ceea ce este acum, aici, în jurul meu, n-ar fi putut să existe…
La fel cum fără el, viaţa mea n-ar fi putut să fie aici, pe tărâmul oamenilor, plină de splendoare divină.