BelleZ
Of Doamne, cât mai avem de aşteptat?
Au trecut patru zile, şi ai zis că după patru zile trebuie să înceapă să-şi facă efectul! dintr-un moment în altul o să încep să simt, o să pot să vorbesc, o să mă mişc şi o să mă uit la tine când vreau eu, din toate poziţiile şi din toate unghiurile… ce dacă ştiu că acum stai la geam ca de obicei, ştiu, dar nu te văd! cât de mult vreau să te văd…îţi ştiu doar ochii, ochii tăi frumoşi, albaştri, îţi ştiu sprâncenele negre şi dese, şi lungi…de abia aştept să pot vorbi ca să-ţi spun atâtea lucruri…ştii de exemplu că în sprâncene se poate ghici viaţa omului ? da, dacă ai sprâncene dese, lungi, egale, ca ale tale, înseamnă că o să fii sănătos şi o să ai o viaţă lungă şi bună…şi eu am sprâncene de viaţă bună, chiar tu ai spus cât de frumoase sunt…de fiecare dată, momentul în care te apleci plin de grijă peste mine ca să-mi aranjezi părul, este momentul în care viaţa mea e dulce şi bună: îţi văd ochii, te văd pe tine! norocul meu e că şi ţie îţi place să te uiţi la mine, tu nu te prefaci, tu chiar te uiţi în ochii mei şi înţelegi ce îţi spun…doar soră-mea te-a crezut că mă înţelegi, îşi doreşte atât de mult să te creadă…doctorii care te-au surprins de atâtea ori aplecat peste mine au vrut de fiecare dată să te dea afară, dar eşti un asistent prea bun ca să o facă, ha, ha…sau poate au înţeles şi ei că nu-mi faci nici un rău, că dimpotrivă, eşti singurul care mă ţine în viaţă, care îmi dă un sens de-a mai trăi… mi-ai spus mereu că o să ajungi un fotograf vestit, ştiu că aşa o să fie…dar mi-e frică să văd pozele pe care mi le faci mie, poate când o să mă ridic de aici, o să am curaj să mă văd cum eram…şi soră-mea a fost de acord că e o idee bună, să nu mi se pară anii ăştia pierduţi…dar eu nu-i consider pierduţi! te-am cunoscut pe tine, m-am îndrăgostit de tine…la început m-am speriat când am auzit că o înlocuiesc pe Sarah cu un băiat de 20 de ani care lucrează ca asistent doar de câteva luni, şi care o să stea cu mine doar dimineţile, că după-amiezele are şcoală…dar tu ai rămas şi după-amiezele, şi serile…cred că aici, în salonul meu te simţi bine că e linişte, se aude numai zumzăitul aparatelor, şi ţie îţi place linştea…după ce o să mă trezesc din catalepsia asta sau ce-o fi până la urmă, o să tac cât mai mult, ştiu că aşa-ţi place ţie…dar o să te şi fac să râzi, sunt o persoană foarte veselă să ştii, ştiu o mulţime de bancuri, îmi place râsul tău, chiar dacă ţi l-am auzit o singură dată, atunci când a venit Miriam, vai cât îmi place părul ei roşu! şi eu o să mi-l fac roşu imediat cum o să pot merge singură la coafor…atunci când a venit Miriam de la petrecere şi ţi-a povestit faza cu geamul…ai râs atât de mult! şi după ce a plecat ea, când ai apărut deasupra mea încă râdeai, te-ai uitat în ochii mei şi m-ai întrebat dacă mi s-a părut şi mie o întâmplare de pomină, şi eu ţi-am răspuns că da, mi s-a părut, dar să vezi câte ştiu eu să-ţi povestesc….de abia aştept! când se văd odată efectele tratamentului ăsta nou? chiar n-am înţeles de ce v-aţi codit atâta până să acceptaţi să mi-l aplice mie prima, ce risc ? nici un risc, mai riscant decât să zac aici ca moartă tot restul vieţii ce vi se pare ? mi-a plăcut că ai participat la hotărârea asta ca şi cum ai fi din familie, deşi ai grijă de mine doar de doi ani…au văzut şi ei pesemne cât de mult te-ai implicat, iar soră-mea, care e singura în afară de tine care a înţeles că eu încă gândesc şi ştiu tot ce se întâmplă, bănuieşte că m-am îndrăgostit de tine, adică de ochii, de sprâncenele şi de mâinile tale, ha, ha…de abia aştept să mă trezesc odată, să-ţi spun la ce nume de artist m-am gândit pentru tine, mâine faci afişele pentru expoziţie şi tu încă nu ai un nume de scenă? stai că am eu unul pentru tine, numai să pot odată să deschid gura şi să vorbesc…cât de uimit o să fii când o să mă vezi vorbind, mişcându-mă…o să mă mişc foarte bine, nu aşa cum eram la începutul bolii, când mergeam ca beată, de mă vorbeau babele pe la spate, vai cât e de frumoasă şi tânără şi uite că bea până nu mai ştie de ea…sau strigau după mine să nu mă mai droghez…n-am mai ieşit din casă de durere şi ruşine…ce, trebuia să port o placardă după mine ca să le explic tuturor că am o tumoare pe creier ? inoperabilă ? care o să-mi distrugă încetul cu încetul nervii şi care o să mă ţintuiască cu privirea în tavan pe un pat de spital pentru tot restul vieţii ? şi să mă lase în pace să merg singură cât mai pot ? da…poate chiar trebuia să fac asta…dar acum nu mai contează…sunt atât de aproape de finalul chinurilor, şi asta doar datorită ţie…am supravieţuit pentru că tu ai venit în fiecare zi la mine, pentru că tu ai ales să zici da, încercaţi tratamentul cel nou pe ea, ştiu că-şi doreşte din tot sufletul să reuşească…
unde pleci ? a…ştiu, pleci la expoziţie, să te mai cerţi puţin cu oamenii ăia….şi să te întorci mai trist decât ai plecat….eşti aşa de melancolic mereu… dar eu sunt explozivă, o să te fac mereu să râzi, o să vezi că viaţa e frumoasă…şi o să tac când ai nevoie de linişte, te cunosc atât de bine…du-te iubitule, îţi promit că atunci când te întorci mâine de dimineaţă o să fiu trează, o să vorbesc cu tine, o să mă aranjez singură pentru tine…o să vezi…îţi promit…Doamne, de abia aştept ! da ochilor albaştri, da sprâncenelor negre, da mâinilor perfecte, da, de mâine o să vă văd şi din altă poziţie, de mâine o să vă ating!
O Doamne, ce frumos o să fie…
- Zack ! Stai puţin ! Zack !- Ce e ? Nu stau mult, am venit acum să o văd pe Belle, pentru că mâine întârzii puţin, facem afişele şi durează . Vreau să-i spun că mi-am găsit un nume …da, ştiu că tu nu crezi că ea…ce te uiţi aşa la mine?
- Zack…îmi pare rău…
- Ce ?
- Îmi pare rău Zack… Ştiu cât erai de legat de Belle, dar…Zack ! Stai ! Stai ! Nu e-n salon, au dus-o deja la morgă…îmi pare rău Zack…
