Ea e.
I-am făcut poza asta în lift şi n-a ieşit prea bine, nici n-a vrut să se uite la aparat… dar tot am făcut-o poster. L-am înlocuit pe Gerard cu ea, mai ţii minte? pe uşă.
A! şi-am mai înlocuit şi blowul ăla care nu-ţi plăcea, acum am nişte desene făcute de mine. Le scanez şi ţi le trimit dacă vrei.
Habar n-am cum o cheamă, n-am întrebat-o, în mod sigur nu o cheamă ca pe tine, ha, ha. Stă deasupra noastră şi se plimbă toată ziua pe culoare. Ştii cum merge? Pluteşte. Mom spune că e ameţită tot timpul, de aia se mişcă cu încetinitorul, ca să nu se pocnească de ceva (asta ca să vezi că mama nu s-a schimbat, tot nu pricepe nimic).
Prima dată când am dat cu ochii de ea, stătea ghemuită pe jos, în spatele uşii de la intrare. Era îmbrăcată cu o bluză albă, părul era prins pe spate cu o cordeluţă, şi când a ridicat ochii la mine am văzut … foarte multă piele: o strălucire netedă, terminată în partea de jos cu un decolteu mototolit, şi în partea de sus cu fire aurii de păr de-abia răsărit, prea scurt ca să fie furat de bentiţă. Nu i-am văzut ochii, nasul sau gura, nimic, doar pielea care scăpăra. Aş fi pus capul pe ea şi mi-aş fi alintat obrazul, i-aş fi adulmecat fineţea ţesăturii în timp ce întorceam faţa, aş fi mângâiat-o cu buricele degetelor…ce să-ţi mai spun, doar ştii bine ce-aş fi făcut.
Cred că mi-a zâmbit. Strălucirea parcă şi-a schimbat nuanţa la un moment dat, s-a umbrit în partea de sus şi a fulgerat în jos, chiar mi-a fost teamă să nu-mi ardă picioarele. Mi-a zis ceva, binenţeles că nu mai ştiu ce, apoi a întins mâna, o coloană de abur fierbinte cu un dop negru în vârf, şi atunci am văzut pisoiul.
Mort, în palma ei. Sigur era mort, n-avea cum să mai trăiască cu gaura aia în ochi. Ea l-a ridicat, l-a lipit de gâtul ei, pielea sclipitoare a înconjurat blăniţa neagră, s-a făcut îngrozitor de cald, şi deodată pisoiul a ridicat capul. S-a frecat de ea, cum aş fi făcut şi eu, apoi a început calm să-şi lingă sângele de pe blană. Mă crezi? M-am tot gândit pe urmă că n-am văzut bine, dar n-aveam cum să nu văd bine, era negru pe alb, era rece pe cald.
Apoi s-a ridicat uşor şi a trecut pe lângă mine plutind, ţi-am spus că pluteşte, şi i-am simţit mirosul. Acum m-am chircit eu, de disperare. Mai ţii minte cum eram cu Gerard? Cum mă sufocam că nu puteam să-l am lângă mine, şi cum Mom mă găsea rece ca gheaţa şi zicea că nu-s în toate minţile şi să nu mai vii pe la mine că mă tragi la prostii? Acum ea e şi Gerard şi tu la un loc. Mă împinge la prostii şi tot de nevoia ei plâng, iar mama zice că e drogată. Vreau şi eu drog de-al ei, vreau şi eu să mă învie pielea ei în fiecare zi!
O singură dată am vorbit cu ea, adică a spus ea ceva, pe urmă am spus şi eu, aşa cu legătură, pe urmă ea a repetat din cuvintele mele şi a mai adăugat şi altele… mi-a zis că nu e greu să învie un pisoi, e greu să vorbească cu oamenii, e greu să mănânce… Dar şi mie mi-e greu să vorbesc, şi mie mi-e greu să mănânc, de când ai plecat am o gaură mare în loc de corp, sunt ca un covrig, doar margine. Mă umplu şi mă înmoi doar când o văd pe ea cum umblă ca o stafie pe culoare, şi mă-ntăresc şi mă golesc când văd privirile celorlalţi cum o întunecă. Când a lipit-o prostu ăla de perete am folosit stiloul care curentează, mai ţii minte? ăla pe care l-am luat de la mare! i l-am lipit de gât şi a luat imediat mâinile de pe ea, şi eu am tras-o după mine în lift, şi am oprit liftul între etaje, şi chiar dacă pereţii sunt din sticlă, crezi că mi-a păsat? să fi văzut-o pe maică-mea cum dădea din mâini, să-i fi văzut pe vecini cum căscau gura… mai ceva decât mine când a înviat pisoiul. Dar eu m-am acoperit cu pielea ei, am făcut castel înăuntru, şi am înviat.
De atunci, de câte ori ne întîlnim oprim liftul şi ea mă ţine în viaţă. Ştie de tine, mi-a zis că te-a văzut undeva, în stânga pupilei mele stângi, dar eu ştiu că eşti şi în dreapta, că eu te văd bine, cu amândoi ochii.
Acum e rândul tău să-mi spui: pe tine cine te învie?
