cuvinte mici (23) înger (4) jurnal 2010 (77) jurnal 2011 (64) jurnal 2012 (20) mtc (1) pâine (8)

Tuesday, 21 October 2008

rusalca

pentru dorian

Din adâncul lacului iese rusalca.

Pomii se înfioară, apa tremură, lumina pâlpâie…ce-ar trebui să facă acum?

O trecere dintr-o lume în alta, mai mult decât poate concepe. Nu ştie cum a ajuns aici la suprafaţă, ştie doar că e inevitabil, va trebui să-nveţe să respire. Cum? Cum?!

Dar corpul ştie singur ce să facă. Tot aerul rămas în plămâni de la conceperea ei iese cu şuierat afară, să facă loc pentru cel ce va intra. Terifiant, spaima se citeşte în ochii ei.

Şi chiar în timp ce lumea se transformă, îl vede. La marginea lacului, nu departe de ea, pe iarbă, aşteptând.

Rusalca iese din ce în ce mai mult din apă, corpul i se arcuieşte, pântecul i se înalţă vârf de pod, mâinile i se desfac în zbor, doar vârfurile picioarelor mai ating suprafaţa lacului, capul este complet curbat pe spate, tremură toată, nu ştie ce i se întâmplă, lumina devine aurie, rămâne o clipă suspendată în aer, din ea curg picături de foc, un şuierat de abur o învăluie… apoi brusc plămânii i se deschid şi ea alunecă ca o frunză de toamnă în apă, legănând uşor arcul tensionat pe care-l face corpul ei în stânga, în dreapta, în stânga, în dreapta, mai jos…se destinde şi rămâne întinsă pe spate, iar apa o susţine dreaptă să poată privi cerul.

Doar foarte puţin, pentru că îşi aduce aminte de el.

Întoarce ochii, e prima fiinţă pe care o vede şi i se pare nespus de frumos. Un băiat tânăr, zvelt, delicat. Îl vede cum scoate din buzunarul pantalonilor un obiect de metal, ea îi zâmbeşte, acuma vin spre tine, aşteaptă-mă.

Dar nu apucă să se răsucească.

Glonţul o loveşte drept în frunte, împingând-o pe apă, îngreunând-o…doar părul galben îi mai pluteşte puţin, împrăştiat pe suprafaţa rece, inert.

Băiatul suflă degajat în ţeava armei şi se întoarce mulţumit să plece. Nu mai rămâne să vadă sfera ce se ridică din apă, sufletul rusalcăi ocrotit de-un glob de aur, a văzut deja prea multe. Aceleaşi culori, aceleaşi luciri, interesant o dată, de două ori…


——————————————–

- Deci, fata mea dragă, să înţeleg că le-ai făcut pe toate, da? Eşti o sinucigaşă terminală. Ştii ce nu înţeleg eu? Cum de daţi voi greş, ăştia terminalii? Eşti la a … stai să văd, a cincea tentativă! Adică din cinci încercări n-ai învăţat şi tu nimic?

Fata e tunsă scurt, foarte scurt, are părul negru şi ochii mari, negri. Doar atât se vede din ea, restul e acoperit de cearceaf. Bărbatul îi dezveleşte restul feţei, la fel de albă ca şi linţoliul, ca şi halatul lui, ca şi pereţii. Niciun răspuns.

- Bifez cinismul, ultimul pe listă. Nu reacţionează la nimic. O trimitem acasă.

În timp ce asistentele o îmbracă, îi scriu fişa, îi fac ultima injecţie, medicul continuă să vorbească singur, stând degajat pe scaun, picior peste picior.

- Am spus eu că asta nu e o soluţie istorică. Nu aşa se procedează… le dai totul, au voie totul. Mâncare la discreţie, dezvoltare neuronală fără stres, pasiuni întreţinute, sex la greu, copiii vi-i creştem noi, voi distraţi-vă, călătoriţi în toată lumea, muncă voluntară, nicio apăsare, fiţi oameni! Culmea progresului, culmea fericirii! Ia să vedem tu ce-ai ales să faci puştoaico…hei, dar ai fost şi-n puşcărie, doar-doar oi simţi vreo lipsă şi vreun imbold, inteligent, bravo, şi ce-ai mai făcut…tu ai descoperit implantul pentru raze X? Tu?! Şi nici măcar asta nu te-a satisfăcut…? Îmi pare rău draga mea, eşti fără speranţă într-adevăr…


Fata e gata, poate să plece. E condusă la ieşire şi oferită cu grijă iubitului ei, care o aşteaptă. Pleacă îmbrăţişaţi pe drumul de toamnă, printre arţari şi paltini.

- Ce facem iubito acum? Refuz să mă dau bătut. Ceva tot trebuie să-ţi mai doreşti, ceva ce ai visat în moarte poate? Ceva sunt sigur că există, ceva pentru care să merite să trăieşti. Ce-ai vrea iubita mea? Îţi aduc orice, orice, ştii asta.

Fata se opreşte, vreau să fiu rusalcă.

- Poftim? N-am auzit ce-ai spus.

- Vreau să fiu şi eu rusalcă.

- De ce?!

- Nu ştiu, am visat că sunt rusalcă şi era atât de bine….

Băiatul, practic şi disperat, cum aş putea eu să te transform într-o rusalcă? Nici măcar nu ştiu prea bine ce e aia!

- Adu-mi o rusalcă.

O, nu! asta chiar nu se poate! Asta…. rusalce nu mai există! Nici iele, nici uriaşi… nu mai există!

- Ba da. Am visat. Poţi să-mi aduci?

Dacă poate? Cum să nu poată când e privit cu ochii ăştia în care-şi pierde răsuflarea, când palma ei fină se freacă de palma lui care a-nceput deja a clocoti, se transformă el în rusalcă dacă e nevoie, ceva-ceva tot o să facă. Chiar ieri îi spunea un prieten că a auzit de la alt prieten că are un prieten care se ocupă de rusălci. De ce naiba nu l-a întrebat pe loc ce înseamnă să se ocupe de rusălci? Adică mai există? E vreo rezervaţie de rusălci undeva? Sau se gândea că scrie despre ele, face un muzeu ceva…măcar are un punct de plecare.

Ridică ochii zâmbind către ea, da iubito, o să-ţi aduc.

—————————————-

Rusalca iese din apă şi se arcuieşte, pregătindu-se instinctiv pentru prima respiraţie. Are părul roşu, ruginiu, mai lung decât al surorilor ei, de asta a şi întârziat să iasă din apă, e ultima din lac acum. Mâinile i se întind vibrând în lături, pântecul ţâşneşte în sus, capul se cambrează pe spate, gâtul lung îi permite să vadă apa de sub ea, expiră, inspiră. Se destinde lent, alunecă pe apă, priveşte cerul. Aude un sunet metalic şi întoarce capul.

- Acum aş împuşca-o, dispare într-o secundă şi am scăpat. Bag miişoara la portofel, meserie uşoară, de trei ori pe lună, ce zici?

- Eh, n-am eu norocul ăsta, ce să zic. Eu trebuie s-o duc la disecţie, i-a apucat acum pe ăştia nevoia de cunoaştere. În cât timp zici că trebuie să ajung?

- Păi într-o juma de oră să fie pe masă despicată, altfel, nu garantez pentru voi. Mă! Eşti sigur că ştiţi ce faceţi?

- Eu nu ştiu, dar ei sigur că ştiu, sunt ditamai oamenii de ştiinţă, ce naiba! Stai fără grijă, într-un sfert de oră sunt la institut, în douăzeci de minute îi ţin ficatul în palmă. Eu sunt cu ficatul, ştii…cum o aducem la mal?

- Las-o că vine singură. Nu ştiu de ce trag toate la mal de cum deschid ochii…dar acum sunt expert, nu mai aştept să se apropie, le găuresc ţeasta din prima!

———————————————

Rusalcăi îi place rochia albă şi largă de pe ea, îi place mişcarea lină a maşinii, îi place băiatul de lângă ea. Îi place totul. Prin definiţie, rusălcile sunt fiinţe a căror stare de spirit e mulţumirea. De fapt iubirea, dar oamenii nu ştiu asta, pentru ei iubirea înseamnă altceva. Rusalca cu părul ruginiu e fericită, şi în acelaşi timp uimită cum de a putut să aştepte atâta până să iasă din apă… e aşa frumos totul….

Maşina încetineşte în faţa unei case, coteşte spre garaj, intră, uşa coboară, apoi băiatul se dă jos, ocoleşte maşina, deschide uşă din dreapta, o ajută să coboare. O duce de mână ca pe o prinţesă până în sufrageria casei, unde tăcută, străvezie, aşteaptă fata cu părul negru. Au trecut aproape două ore de când rusalca a ieşit din lac, e în deplinătatea puterilor ei.

De cum o vede pe puştoaică, se îndreaptă spre ea, se lasă în genunchi lângă fotoliu, şi-ncepe să o mângâie uşor pe cap. Ca o mamă, gata, a trecut, sunt aici, totul e bine, linişteşte-te…dar fără vorbe.

Fata e extaziată, n-a văzut ceva mai frumos în viaţa ei, aşa o piele aurie, aşa ochi strălucitori, aşa o siluetă diafană, aşa blândeţe în jurul ei. Se uită la băiat cu atâta uimire şi recunoştinţă în privire, încât el gata, e terminat. Clipeşte des, zâmbeşte larg, e fericit şi nu-i mai trebuie nimic.

Aşteaptă să urce la etaj mai târziu, acum o lasă cu rusalca ei, să se învioreze.

Fata o urmăreşte în fiecare zi cu ochi de vultur. Altceva nu face, nici măcar cu băiatul nu se mai joacă ziua, doar noaptea. O urmăreşte pe rusalcă cum merge, pe vârfuri, cum mănâncă, atent, cum stă, în deplină relaxare. Şi cum nimic nu o surprinde, parcă ar şti dinainte ce i se pregăteşte, când e vremea de masă, când trebuie să iasă din cameră, când vin musafiri, când trebuie să se ascundă. Cuge lin prin holuri şi-ncăperi, neauzită, făcându-şi simţită prezenţa doar prin parfumul delicat pe care părul ei îl răsfiră. Se lasă privită de fată şi de băiat împreună, pipăită, învârtită, vreau şi eu să fiu aşa, vreau şi eu să fiu atât de frumoasă, vreau şi eu să fiu fericită fără motiv…

Într-o zi, n-au mai putut îndura distanţa dintre ei şi ea, şi au rugat-o frumos să îi lase să se unească cu ea, în singurul mod omenesc pe care-l cunosc. Rusalca nu vorbeşte, dar înţelege, zâmbeşte, aprobă. Se dezbracă, se-ntinde pe pat, deschide braţele, iar băiatul rămâne împietrit când vede cât de mult s-a schimbat de când a luat-o translucidă de pe apă, cât de strălucitoare i-a devenit pielea, aur curat, cât de frumos pântecul uşor bombat… şi coapsa lungă, şoldul arcuit…Fata se duce prima către ea şi dispare în lumina galbenă, portocalie, apoi băiatul. E muzica unei viole, lent, trei note doar, apoi intră violoncelul, aceleaşi trei note decalate, vioara prelungind sunetele….Auriu, ruginiu, sclipiri de foc…priviri şi expiraţii, extaz.



Dar nici asta n-a funcţionat. Fata e la fel de îndepărtată de rusalcă ca-ntotdeauna, nu e ca ea. Începe să deznădăjduiască. Cum a fost atât de fraieră să creadă că apropierea de o rusalcă o poate transforma şi pe ea? Un om se naşte om sau se naşte rusalcă, nu-i după cum vrea, nu?

Dar într-o noapte, fata nu poate adormi după iubirea băiatului, şi iese din camera de la etaj, coborând în grădină. Şi-acolo vede în sfârşit ce era de văzut de la început. Rusalcă dansând. Plutind. Învolburându-se.

E atât de frumos…fata începe să o imite fără să vrea. Mişcări de mâini, răsuciri, fandări, arcuiri…elementar, sălbatic, veritabil.

În fiecare noapte dansează împreună, altfel nu se mai poate. Băiatul stă la geam şi le priveşte, nu e supărat, fetele îl împacă imediat cum termină dansul, de ce s-ar supăra?

După o lună, părul fetei începe să bată în roşu, iar pielea, din palidă devine aurie. Şi talia parcă s-a subţiat, iar mersul pe vârfuri i se pare firesc. E mult mai calmă şi aproape mulţumită. Îi trec tot felul de gânduri prin cap, din ce în ce mai clare, parcă ceva în ea se limpezeşte. Adică de ce să-i crească altcineva copiii? Păi de aia nici nu s-a gândit să-i facă…dar nu ştia de ce, până acum. Şi de ce să-l schimbe pe băiat, când uite-l, e băiatul perfect! Dacă poate să-şi ierte ei greşelile, de ce nu le-ar ierta şi pe ale lui, că doar sunt făcuţi din acelaşi aluat…

În timp ce danseză, răspunsurile vin singure la întrebări ce-au şi uitat că au fost puse. Corpul ei iubit le uşurează apariţia, nu mintea. Mintea încremeneşte în timpul dansului, e-atâta pace acum…şi fata înţelege că singura călătorie care ar mai putea da sens vieţii ei, din toate cele pe care le-a făcut până acum, e cea spre interior, călăuzită de rusalcă.