boboteaza

Mâine e ziua lui Ionică şi vreau să-i fac un cadou. Mă tot întreb ce i-aş putea eu dărui, că la ce i-ar plăcea lui să primească nu îndrăznesc să mă gândesc, necunoscutele sunt prea multe.
E frig tare afară, dar trebuie să mă plimb ca să-mi vină vreo idee, aşa că-mi pun blana de oaie peste geacă şi ies.
Zăpada îmi ţine ritmul paşilor şi-mi imaginez cum ar fi să am nişte pantofi care să scoată sunetele astea oricând, la fel ca adidaşii ăia piuitori ai copilaşilor ... apoi încerc nişte ritmuri la care adaug şi-un pic de glas, e clar, n-o să găsesc eu cadou pentru Ionică...neverever. Ocolesc casa, fredonez refrenul de la human, când deodată aud un sunet care nu provine de la mine.

Şi iată cum aerul ăsta îngheţat care miroase atât de bine îmi cristalizează ideea de cadou, sursa fiind clopotele de la biserică. Mda, care biserică. A... biserica din Ţăţ. Vorbeau ei de Crăciun că au fost la o bisericuţă de lemn, la o jumătate de oră de mers înspre Arţ, ea trebuie să fie. Agheasmă mare, asta o să-i aduc lui Ionică de ziua lui, cred eu c-o să-i placă, am o intuiţie.

Urc întâi la casa elfului s-o întreb pe unde trebuie să o iau. Nu e drum de făcut pe nămeţii ăştia, când am fost noi nu era aşa multă zăpadă, nu te duce, în orice caz nu te duce singură. Am mai zis că-mi place când mă dădăceşte? Da, dar n-am zis că-mi place şi să fiu neascultătoare. Şi să fac cadouri. Pe care doar le bănuiesc nimerite.

Ies din casa ei şi-o fac la dreapta în loc de stânga spre casa mea, mă întorc să-i fac cu mâna şi-o văd cum ridică din umeri, treaba ta. Ştiu, mulţumesc.

E 10 dimineaţa, e foarte multă lumină, nimic rău nu se poate întâmpla, deja se vede dealul la poalele căruia e bisericuţa. Trebuie numai să traversez păduricea albastră din vale, şi gata. Mă gândesc la Dru şi la Horia, de ce oare tocmai acum, nu ştiu. Mă flanchează, Dru în dreapta, Horia în stânga, aşa cum mergeam în vară pe munte. Nu mai sunt singură.
Calc liniştită pe zăpadă, îmi fac propria cărare pe direcţia vântului, pe unde a spulberat el ce era la suprafaţă, şi simt cum toată vitalitatea locului s-a concentrat în mine, singurul punct mobil din jur. Restul e îngheţat, nemişcat, încremenit în aşteptare. Pământul, cerul, şi tot ce e între ele adastă, în afară de mine.
Şi am o revelaţie, mică e drept, despre anotimpuri, despre pământ. Îmi dau seama că iarna vine mai întâi din inima pământului. Când începe ea să iasă, semnul e că se usucă frunza în pomi. Întâi în vârf, apoi din ce în ce mai jos. Când se iveşte apoi de tot inima iernii, când e gerul cel mare ca acum, pământul se umple de nămeţi de jos în sus. Dinăuntru înafară. În oraş nu aveam cum aflu asta, dar aici e atât de evident, iarna vine de jos în sus, nu coboară de nicăieri. De aia oraşele nu mai au iarnă, betonul îi opreşte inima. Şi a ei, cred că şi a noastră.

Intru în pădure, zăpada mă îneacă. Chiar nu am pe unde să o iau, sunt movile albe peste tot, ar trebui să fac slalom printre ele şi într-o oră aş ajunge doar 100 de metri mai încolo. Ocolesc prima movilă, să văd dacă am dreptate, şi brusc se întunecă, ca şi cum aş fi înaintat deja cei 100 de metri şi lumina a fost înghiţită aproape toată de brazi. Mă întorc să văd cât am mers, şi îl văd.
Nu era acolo, pe acolo am venit eu. Stă nemişcat, drept, paralel cu bradul de lângă el, şi are culoarea umbrei. Mă uit la el, nu fac nimic, aştept.
Aştept.
Dacă mai stau mult aşa îmi îngheaţă picioarele. Încep să le mişc încet, nu ştiu ce să fac. Nu pot merge spre el să ies din pădure, nu mă pot întoarce cu spatele, mi-e frică. Aştept.

Apoi nu mai pot aştepta, am îngheţat de tot, aleg să merg spre el, aşa o să-l văd mai bine. Mă întorc pe propriile mele urme până la doi metri în faţa lui, e îmbrăcat îngrozitor de subţire. Doar un pulovăr negru la baza gâtului, fără căciulă, fără mănuşi. Are părul de culoarea cenuşii, în şuviţe inegale, faţa alungită, triunghiulară, anormal de subţire, e neras de două-trei zile. Cu toate că e serios, ochii care nu s-au dezlipit nicio clipă de mine parcă râd. Îmi muşc buza de jos, acum ce fac?
Parcă citeşte gânduri, acum unde vrei să mergi? Dumnezeule ce voce ciudată are, şoptită şi rugoasă în acelaşi timp, mi se face şi mai frig. Vreau să ies de aici.
- Nu, unde vrei să mergi?
- La biserică.
- Te duc eu.
- Nu, mulţumesc.
Zâmbeşte, nu-ţi fie frică, doar cu mine poţi să ajungi acum acolo.
- De ce?
- Eu ştiu cărările iarna, pe unde ai voie să mergi şi pe unde nu. Să ferim lupii.
Lupi? Ha, nu sunt lupi aici.
- Ba sunt, dar nu i-ai văzut tu.
Uf ce-mi place de el. Chiar de la doi metri şi-i simt căldura corpului, normal că nu are nevoie de haine groase … iar vocea asta şoptită şi siguranţa cu care răspunde la întrebări care sunt doar în mintea mea … e doar unul, aşa că risc.
- Du-mă dacă zici că ştii.
Trece pe lângă mine razant şi o ia la stânga, ocolind moviliţa invers, iar eu mă ţin după el, calc fix în urmele lui. Lasă în spate un miros ciudat, cald. Nu merge repede, e foarte atent pe unde calcă, se uită la mine să vadă ce fac, e mulţumit că merg cuminte.
- Nu atinge tunelul, ai grijă.
- Ce tunel?
Se opreşte, se întoarce, tunelul lupilor, nu-l vezi?
Mă uit în jur, numai movile albe, ce tunel?!
- Uită-te, aici, vezi că dâmbul ăsta se uneşte cu ăsta, şi apoi ăsta cu celălalt, şi pe urmă cu celălalt, cu ăla de după pom, vezi?
- Da, văd acum că mi-ai arătat.
- Ăsta e tunelul lor, pe aici merg iarna când e zăpada mare. Dacă-l atingi n-o să mai poată merge pe sub zăpadă.
- Lupii îşi fac tunele sub zăpadă?
- Nu, cărările lor se transformă în tuneluri iarna. Cărările pe care merg şi vara. Lupii sunt statornici, au cărările lor, aceleaşi, au perechea lor, aceeaşi toată viaţa.
Se întoarce şi începe din nou să meargă, eu după el. S-a coborât o mare linişte peste mine, mă simt ca în biserică deja, biserica lupilor.
- Sunt lupi acum, aici?
- Sunt, dar ceva mai încolo.
- Îi simţi?
Se întoarce puţin doar, îi văd zâmbetul pe după şuviţele sure, poate.
- Dacă ne atacă?
Plusez ca să-nţeleg.
- Nu ne atacă.
- N-ai de unde ştii.
- Ba am. Lupii nu atacă pe orice, numai pe cei ursiţi. Cei cu păcate grele, nemărturisite, dar care sunt ursiţi să scape de ele. Atunci vin lupii să-i omoare, să ia asupra lor păcatele.
- Şi lupii vor?
- Nu, nu vor binenţeles, dar n-au ce face. Şi e destul de rău, păcatele omeneşti sunt rele, vomiţi de la ele până nu mai poţi.
Se opreşte o secundă, aproape că intru în el, apoi merge mai departe.
- Unii lupi vomită până mor.
N-am mai auzit aşa ceva până acum, dar îl cred. Mi-au plăcut întotdeauna lupii, şi ideea că se jertfesc ca să mântuie unii oameni mi se pare minunată. Dar ceva mă-mpinge să-l râcâi:
- Şi când lupii atacă stâna şi omoară mieii şi oile aşa, fără limită? Fără trebuinţă?
Se-ntoarce brusc şi mârâie la mine, seamănă cu Horia acum, are ochii galbeni şi reci, fără trebuinţă? de unde ştii tu ce-i aia trebuinţă? trebuinţa cui? ce ştii tu ce e la stâna la care atacă lupii, ce ştiţi voi ce depărtare e între oamenii ăia, ce ştiţi voi ce au de învăţat ei, câtă răutate gratuită trebuie să plătească?
Ne-am oprit chiar într-un loc fără brazi, soarele e în spatele meu, şi cum nu am curaj să mă uit în ochii lui, alunec cu privirea pe dâmbul din spate şi-i văd umbra. Se-ntoarce şi el, o vede, se răsuceşte la mine, dar eu zâmbesc, am asimilat deja imaginea, chiar şi semnificaţia ei, să mergem. Părul zburlit i se aşează la loc, pleacă mai departe cu paşi mari, ştii că tu locuieşti chiar în miezul lupăriei?
- Ce-i aia?
- Ţara lupilor. Care a fost odată doar a lupilor. Acum...
Zice ceva dar nu mai întoarce capul ca să-l aud, simt numai tonul vocii, uscat. Aş vrea să-l ating, dar nu ajung la el.
- Iar aici, la intrarea în pădure, era urlătoarea.
- Adică?
- O groapă mare în pământ, în care oamenii puneau un purcel sau un miel care plângea după maică-sa. Şi apoi urla careva lung într-o oală, şi fie de la behăit, fie de la guiţat, fie de la urlat, se adunau lupii săracii şi oamenii îi prindeau şi-i omorau.
- Acolo unde ne-am întâlnit?
- Acolo.
- De ce m-ai ajutat?
Nu-mi răspunde, dar intuiesc predestinarea.
- Dar n-am auzit niciun lup prin preajma casei.
- Binenţeles că nu.
- De ce?
- Pentru că nu poţi încă să-i auzi sau să-i vezi, nu eşti pregătită.
- Dar pe tine cum de te văd?
Rămâne nemişcat cu spatele la mine, se aud clopotele din stânga, am şi ajuns? Da, bisericuţa e la 30 de metri în stânga, se simte mirosul de ceară arsă, mă întorc la el să-i mulţumesc, dar nu mai e.

Iau agheasma, aprind lumânări, mulţumesc lângă icoană. Nu mă gândesc o secundă nici la el, nici cum oare o să mă întorc. Când ies dau nas în nas cu Dan, mergi cu mine spre casă, dar ocolim pădurea, nu ştiu ce cauţi aici! E plin de lupi acum, a trecut Crăciunul când nu se mişcă! Să nu-mi zici că n-ai văzut nici unul...
- Nu. Am văzut doar o umbră de lup, atât.