pe scurt

În ultimele două zile s-au întâmplat trei lucruri interesante, doar o să le enumăr, pentru că am primit reproşuri că fac poveştile astea prea lungi ca să le citească cineva confortabil de la servici sau chiar de acasă fir-ar să fie că îl ustură ochii şi n-are timp. Bine, le scurtez, că pe hârtie tot nu le pun aikhatarini, nu mă mai bate la cap.

1. Am intrat peste Ionică când îşi făcea rugăciunea. Adică aşa credeam eu, că seara de la 8 la 9 el stă în genunchi şi spune Tatăl Nostru de 60 X 60 : 20 = 180 de ori, sau citeşte dintr-o cărticică de rugăciuni, sau mai face alte chestii ortodoxe care se fac seara la culcare (apropo, unul din copii mi-a povestit cum vorbeau ei la şcoală despre „chestia aia pe care o fac părinţii şi începe cu „s”, ce cuvânt, ce cuvânt, a! da! „sesizare” la inspectorat...), dar m-am înşelat.
Stă în genunchi într-adevăr, dar lăsat pe călcâie, şi priveşte o pietricică pusă pe masă. Se uită la ea concentrat, nemişcat, cu ochii mijiţi, şi eu mă întreb cum poate sta în poziţia asta şchiop cum e. Pe urmă mă întreb de ce nu întoarce capul la mine, că am ceva să-i spun. Pe urmă mă uit şi eu la pietricică, cu ce e ea mai interesantă decât mine? Seamănă cu un tors de femeie... da, capul, picioarele de la coapse în jos şi braţele sunt rupte, urme grunjoase. Un tors îmbrăţişat de altcineva, se văd degetele unei alte mâini pe talia femeii, sub sâni. Nu e din piatră, e din lut ars cenuşiu. Şi e foarte mic, cât o falangă de-a mea. O păpuşică de lut. Mă întorc la Ionică, acum se uită şi el la mine.
- Vroiam să te întreb ceva dar am uitat. Ce e asta?
- E...o statuetă.
- Şi ce faci?
- Nimic.
- Ce faci? (nu spun tonul cu care întreb a doua oară că mi-e ruşine)
Ionică se uită glaciar la mine, dar tot văd cum se luptă să aleagă ce fel de răspuns să-mi dea, caustic, autentic sau defensiv. Hai Ionică, acum să-ţi văd puterile.
- Mă rog la ea.
Mulţumesc, eşti tare.
- Adică „ea” e ca un fel de idol?
- Mda.
- Şi eu care ţi-am adus agheasmă...
- M-a bucurat apa sfinţită, ştii doar.
- Dar să te rogi la un idol..ce e asta?
Ionică se ridică în picioare, vrei să vorbim acum? m-ai întrerupt.
- Iartă-mă, bine, nu vorbim acum, dar mâine da. De unde o ai? Tu ai făcut-o?
- Ai zis că vorbim mâine.


2. Dar mâine n-am mai vorbit pentru că încă de la prima oră Ionică este extrem de nervos şi neliniştit.
Se plimbă ca un leu în cuşcă prin curtea interioară a casei, oftează, se uită pe geam, iar se plimbă, uită să pregătească ceaiul şi când îl întreb unde e una şi alta se uită prin mine. Ce să mai zic acum de adorarea idolului...
La 11 se hotărăşte brusc, ca şi cum nu mai suportă să se învârtă în gol, îşi pune blana pe el, eu ies puţin.
- Unde ieşi pe viscolul ăsta? Uite ce munte de zăpadă e afară!
Se uită din uşă la mine cu bunăvoinţă, da? un munte? pe munte mă duc.

Se întoarce după o jumătate de oră, timp în care eu apuc să vorbesc pe mess cu stalker s-o întreb dacă ştie ce-i cu Ionică, şi aflu că e un fel de înger păzitor pentru sinucigaşii de pe munte, probabil că de asta a plecat şi acum.
Înger păzitor zise ea.

Uşa se deschide, întâi intră un copilaş de vreo şase ani, apoi o fătucă înfofolită, apoi Ionică. Na că a adus sinucigaşii.
- Ajută-mă te rog, ia sania aia lungă şi vino cu mine, îmbracă-te gros.
E grăbit, bine, mă grăbesc şi eu.
În mod cu totul şi cu totul curios, neaşteptat şi salvator pentru o persoană gata-gata să se sufoce de curiozitate aşa ca mine, după ce ieşim pe uşă îmi spune:
- E o femeie care s-a pus în zăpadă să moară, e aproape îngheţată deja, trebuie să o aducem cu sania.
Cu atâtea întrebări în minte nu mai pot deschide gura, dar nici viscolul nu mă lasă.


3. După ce ne întoarcem cu sinucigaşa, Ionică o dezgheaţă, iar eu stau la taclale cu mama şi copilul aduşi mai devreme. Băieţelul e bolnav, are tiroida blocată plus o tumoare pe hipofiză, medicii nu mai ştiu ce să-i facă, şi maică-sa a plecat să-l caute pe Vindecător, nu contează că e iarnă, că e munte.
- Ce vindecător?
- Vindecătorul! Nu-mi spune că stai aici şi nu ştii de el.
Mă uit la Ionică, el se uită la mine, am înţeles, nu ştiu de el, asta nu înseamnă că nu există, înseamnă doar că nu merit eu să ştiu de el. Na că acum am aflat.


O să le iau pe rând să le povestesc pe scurt, sau poate nu.