leoaica şi puiul de maimuţă

Gemenii sunt singuri în sfârşit.
Oliver se mişcă de colo-colo prin casă, strânge după petrecere. Armin e obosit, nu fizic, e obosit de atâta vorbărie goală, de atâta pierdere de timp. A fost de acord cu petrecerea de casă nouă doar pentru Oliver şi a socializat tot pentru el.

Gemenii s-au mutat de două săptămâni într-o vilă micuţă, două străzi mai spre centru faţă de fosta lor casă. După ce le-au murit părinţii în accident, au decis să se mute, să-şi schimbe norocul. Dar Armin ştie prea bine că nimic nu va avea efect. Falia, dezechilibrul, nefirescul e prea mare şi depinde doar de ei doi...iar ei nu se vor schimba niciodată.

- Îmi place Luana, chiar îmi place de ea.
Oliver e cu spatele la fratele lui, aplecat să strângă sticlele de pe jos. Fredonează ceva şi mişcă din umeri pe un ritm mut. Armin nu răspunde şi Oliver se întoarce să se uite la el.
- Ce-i?
Armin ridică lent degetul mijlociu de la mâna dreaptă, apoi îl întoarce în jos, să i se taie capul. Pe Oliver îl bufneşte râsul.
- Am înţeles, nu Luana.
Armin îl urmăreşte cu ochii pe jumătate închişi, ştie că fratele lui e sincer. Deocamdată.

Au 21 de ani şi până acum n-au avut nicio iubită. Nu că fetele n-ar fi interesate, dar ei au avut întotdeauna valenţele ocupate, unul cu celălalt. Au ştiut să jongleze perfect cu atitudinile potrivite pentru public, semănând printre privitori nu chiar încredere, ci o confuzie dulce care a creat mereu sentimente de îngăduinţă şi sprijin. Chiar dacă oamenii i-au observat cum îşi ating vârfurile degetelor peste masă sau cum stau umăr în umăr când vorbesc cu alţii, cum se ţin de mijloc când se plimbă prin parc, chiar dacă fetele i-au văzut de nenumărate ori sărutându-se pe gură (ca ultimatum în faţa insistenţei lor de a-i despărţi), nimeni nu s-a isterizat sau oripilat, ba din contră toţi au simţit un fior cum le dă târcoale. Nimeni n-a ştiut să numească această plăcere pe care gemenii o provoacă iubindu-se discret în faţa tuturor, iar "perversitate" nu le-a trecut niciodată prin minte.

-Ajută-mă să împing masa asta, hai Armin ridică-te şi tu ce naiba, numai eu strâng aici?
- Păi numai tu, tu ai vrut agitaţie, tu să strângi.
Oliver stă cu mâinile în şold şi aşteaptă. Armin se ridică încet, mută cărţile alea din faţa mesei, unde vrei s-o împingi, peste ele? Fă-i loc.
Armin se opreşte şi priveşte fix cărţile. Oliver începe ascultător să le ia teancuri peste teancuri şi să le pună pe latura opusă. Cum se eliberează locul, Armin împinge masa foarte concentrat.
- Fii atent, ce interesant, să zicem că masa e prezentul, eu sunt trecutul şi cărţile sunt viitorul. Eu împing masa înainte, dar dacă cărţile nu-i fac loc…deci prezentul depinde de viitor nu numai de trecut…
Oliver nu-l ascultă, ştie că Armin e un filozof incurabil care vede explicaţii complicate în orice acţiune banală, îl lasă în durerea lui fără să mai încerce să înţeleagă ceva. Oricum nu mai are ce face acum. Armin o să se aşeze în pat şi o să mediteze profund la ideea nou descoperită, atât de profund cât îi permite propriul sforăit. Bine Armin.

Oliver îşi termină treaba şi încearcă să scoată pătura de sub fratele lui ca să-l acopere. Fiecare mişcare e o mângâiere, fiecare atingere e moale, iar zâmbetul de pe faţa lui Oliver e dragoste. Armin deschide ochii direct pe irisul lui Oliver, se întinde ca o pisică privindu-l ţintă, îl apucă pe bărbie, şi de ce-ţi place ţie Luana?
Oliver întoarce capul nemulţumit, dar mâna lui Armin îl ţine ferm, hai iubitule spune, vrei să te duci mâine la ea, te las, du-te. Oliver se încruntă şi se lasă moale pe fratele lui.
- De ce să mă duc?
- Du-te ca să te calmezi.
- Singur?
- Singur, odată şi odată trebuie s-o facem şi pe asta. Dacă aşa simţi nevoia, eu nu te opresc.
- Nu simt nevoia. Nu plec de lângă tine.
- Ba eu te rog să pleci, vreau s-o facem şi pe asta.
- Care?
- Să funcţionăm separat. Trebuie s-o facem, doar nu suntem handicapaţi.
Oliver îl dă o şuviţă după ureche.
- Ba dragostea e un handicap Armin.
Lui Armin nu-i vine să creadă ce tocmai a auzit, Oliver, ia te uită!
- Da, ai dreptate, dar vreau să văd dimensiunile exacte ale acestui handicap.
Oliver se strecoară sub pătură, bine, vedem mâine ce facem, închide lumina că tu ajungi.

Părinţii le-au murit în accident, toţi câinii pe care i-au avut au murit până să împlinească doi ani, iar ei înşişi au avut mereu mici accidente. Părinţii le spuneau că e mai bine aşa, ca la cutremur, dacă sunt multe şi mici e mai bine decât unul singur şi mare, dar Armin a ştiut tot timpul că ei doi sunt de vină, dacă ei doi ar înceta să mai aibă legătura asta complet nefirească, toate accidentele şi morţile ar înceta.
A văzut o dată un documentar despre o leoaică care ucisese o maimuţă cu un pui nou născut. Maimuţa a azvârlit puiul cât colo înainte să înceapă scurta luptă, aşa că micuţul a rămas tremurând la doi metri de cadavrul mamei sale. În mod cu totul neaşteptat, leoaica nu s-a hrănit imediat după ce a omorât maimuţa, mai întâi a luat puiul şi l-a dus lângă un tufiş unde i se părea ei că e mai ferit, şi de abia pe urmă a plecat să mănânce. S-a întors apoi la pui, l-a mirosit, i-a dat târcoale, l-a adoptat. S-a încolăcit în jurul lui să-i fie cald, l-a lins, iar puiul s-a agăţat de blana ei şi s-a oprit din tremurat. Operatorii au filmat vreme de două zile această dragoste total neobişnuită şi nenaturală, impresionaţi de devotamentul leoaicei şi de ataşamentul puiului, două zile până când maimuţica a murit de foame. Natura nu acceptă orice minune. Armin n-a văzut niciodată continuarea documentarului, ştie că e şi o continuare dar nu l-a mai interesat, dacă n-au putut rămâne împreună, ce mai contează ce-a făcut leoaica?
De câte ori de gândeşte la povestea asta pe Armin îl apucă o durere sfâşietoare, pentru că, nu înţelege nici chiar el bine de ce, situaţia leoaicei şi a puiului i se pare foarte asemănătoare cu cea a lui şi a fratelui său. Între ei doi e ceva ce n-ar trebui să fie, ceva ce natura nu acceptă, uite câte semne le dă, dar e un ceva mai puternic decât ei doi la un loc. Puternic şi inutil, ce rost are, ce rost?

A doua zi de dimineaţă Armin insistă ca Oliver să plece la Luana, e frenetic în rugămintea lui, nu se poate stăpâni. Trebuie s-o facă şi pe asta, să vadă ce se întâmplă, reuşesc să se comporte şi ei normal odată? Oliver se lasă împins de la spate cu greu, e frig, e zăpada mare, Luana stă la marginea oraşului, trebuie să ocolesc tot lacul, mă duc altă dată...
Dar Armin e neînduplecat, i-a intrat în cap că trebuie să aibă datele şi de la experimentul ăsta, ba o să pleci iubitule, că vrei sau nu, în două ore eşti înapoi, la mine.
Vine şi vecinul lor, un bătrânel surd şi cu voba împleticită, du-te micuţule, du-te, dar ai grijă la sirene. Oliver se uită plin de milă la moşuleţ, ăsta a uitat că a venit să ceară pâine, se bagă şi el.
- Ce sirene?
Armin e curios, mereu stă să se uite-n gura vecinului, parcă ar avea ceva de spus.
- Sirenele de pe lac, nu traversează lacul?
- Ba să ştii că am să traversez lacul să ajung mai repede, e îngheţat, ce idee bună, bravo moşule ai zis şi tu ceva isteţ odată.
- Ai grijă taică la sirene, dacă le auzi fugi înapoi.
- Da tataie, sirene, da.
- Oliver! Ăsta doar pare că vorbeşte în dodii. Dacă te duci pe lac te rog să fii atent la orice zgomot ciudat, şi dacă nu mai sunt oameni la copci nu intra nici tu, ocoleşte. Mai bine nu mai pleca.
- Ia uite, acum te-au speriat bălmăjelile lui tataie, ba uite că plec, că vreau să mă dau pe gheaţă. Să vezi ce ciudă o să-ţi fie.
Oliver îşi îmbracă geaca roşie, îşi sărută fratele, îl strânge în braţe. Îi simte prin hainele groase corpul subţire cum se înmoaie sub palmele lui, n-ar mai pleca. Mai inspiră odată aerul de pe pielea gâtului lui Armin, se mai îmbată odată scurt cu mirosul pe care-l ştie atât de bine, îşi face curaj şi pleacă.

Şi nu se mai întoarce.

Armin îl aşteaptă cuminte în casă cât e lumină, dar când începe să se întunece iese afară. Se învârte ca un leu în cuşcă, grija îi strânge stomacul, îi strânge pielea, îi strânge inima şi-l lasă fără vlagă. Se întoarce în casă, respiră adânc, încearcă să înţeleagă. A rămas la ea? S-a îndrăgostit brusc şi a rămas la ea, cu ea, pentru totdeauna? Nu, nu e asta. Chiar dacă ar fi aşa, lucrurile astea nu se fac ca în poveşti, ar suna, ar explica, ar plânge. A păţit ceva. S-a întâmplat ceva. Armin simte cum stomacul, pieptul şi gâtul i-au devenit o platoşă de gheaţă, că restul corpului nu mai există. Oliver. Iubitule. Unde eşti. Ce faci. Unde eşti. Vino la mine. Oliver.
Armin stă pe marginea patului şi are puseuri de vomă, dar platoşa nu-l lasă. Grija e atât de mare, ca un tsunami negru în jurul lui, gândeşte Armin, gândeşte, nu-l lăsa să cadă pe tine. Ce pot face? Ce pot face? Să umblu ca un dement după el prin zăpadă, pe întuneric, poliţia îmi cere 24 de ore de la dispariţie, e adult, nimeni nu mă ia în serios, nu ştiu nici măcar unde stă târfa aia, ce-a fost în mintea mea, cum poate să nu sune, să nu zică ceva, plec să-l caut, plec.
Se îmbracă şi iese în frig, coboară dealul, traversează oraşul, ajunge la margine, uite lacul îngheţat. Nu intră pe el, nu-i inspiră încredere, îl ocoleşte, dă de o haită de câini. Îl latră moderat, îl lasă să treacă, e frig, Oliver! Umblă bezmetic cât de mult poate, se întoarce plin de speranţă acasă, dar Oliver nu e. Revine la lac, îl ocoleşte din nou, găseşte ghereta paznicului, aici o să rămână peste noapte. Aude un sunet, o multitudine de sunete, ca nişte clopoţei de vânt? nu...ca nişte şoapte îngheţate, sparte în mii de bucăţi de candel...nu, ca sute de cuburi de gheaţă în sute de pahare de whisky...nu, ca mii de peşti de cristal ciocnindu-se unul de altul...sirene?
Se împleticeşte spre gheretă cu sunetul după el, se aşează la masă, încremeneşte. E înghiţit de tsunami şi adoarme, nu se mai poate face nimic, asta este. Tot viaţa e mai puternică, ce rost are să mai încerce ceva?

E dimineaţă, e ceaţă. Aerul umed îl trezeşte ciocnindu-i un cub de gheaţă de creier, Armin sare în picioare, pleacă spre mal. Lacul e dezgheţat numai aici la mal, vreo cinci metri, nu mai mult. Gheaţa destul de groasă începe puţin mai încolo, şi Armin vede “sirenele”. Sunt bucăţi de gheaţă ruptă, înghesuite lângă marginea nedezgheţată, împinse de vântul dinspre mal sub placa transparentă, lovindu-se una de alta, sunând ca şi cum toţi invitaţii unei petreceri şi-ar agita paharele cu băutură şi gheaţă în acelaşi timp.

Şi mai vede ceva. Plutind sub gheaţă, chiar la margine, o haină. O haină roşie, dar deşi se uită foarte atent, Armin nu vede culoarea. Ochii lui refuză să recunoască culoarea, mintea lui refuză să recunoască ce vede, dar inima lui ştie. Se aşează în fund pe mal, se lasă încet pe spate, ştie că va muri de durere. La fel ca şi leoaica din continuarea documentarului aceluia, după două luni în care a refuzat să mănânce.