strategii de supravieţuire 1

Copilul cel mare, care e o fată, seamănă cu tatăl lui şi are şi motive, se vede că se cunosc de mult, au petrecut ceva vieţi împreună. În timpul acesta (cât ei seamănă) mama copilului nu se mai opreşte din mirat, cum de are norocul de a i se încredinţa o fiinţă complet diferită de ea, care o uimeşte mereu cu maniere despre care a citit doar în cărţi.

De exemplu mijloacele de expresie pe care le foloseşte cu nebunii de la şcoală, că există mulţi nebuni în şcoala aia. Fete şi băieţi care vânează zilnic slăbiciunile altora pentru harta dinamică cu puncte de distracţie gratuite, agitatori care nu te lasă în pace neam, că poate azi eşti puternic, dar mâine eşti slab, provocatori care vor să ştie exact nivelul de evoluţie la care a mai ajuns adolescentul din ziua de azi.

Copilul cel mare are de supravieţuit cam multe zile din an în şcoală, deci trebuie să se descurce. Aşa că.
Îşi dezvoltă un fizic bun, echilibrat, nici prea prea, nici foarte foarte, carne tare, reflexe bune, mână grea. Un comportament şi o atitudine în stare pasivă de pus pe rană: blând, lent, flegmatic, paşnic, dulce. Citeşte jocul lui ender şi face aikido (de vreo 5 ani, de a ajuns să fie sempai acum, că e meseriaş). Riposta sa la aţâţările obişnuite rămâne mereu blajină şi prezenţa în conflicte complet absentă, dar
câteodată chiar nu se mai poate!

Când cel mai dur puşti de a 8-a cu gaşca de rigoare caută pricină că s-a plictisit, copilul cel mare ajuns în stare de exasperare maximă se bagă în faţă, ai ceva cu fetele de la noi din clasă, ia-te de mine. Tu?! Cine eşti tu? Nici nu te-am văzut până acum. Păi n-aveai cum că nu te-am lăsat eu. Ha, ha, jap una după ceafă. Atât aşteaptă copilul cel mare, că începe urmărirea. Din şcoală până în parc, cu toată şcoala după ei, spectatori. Îl prinde pe agitator, îi face un "harakiri" din ăla aikidoist, îl culcă la pământ, îi pune genunchiul pe gât şi-i întreabă pe ceilalţi: ce să îi rup, mâna, degetul sau să-l sufoc? dar nu pricepe nimic că indicaţiile sunt prea multe.
Alege să-l sufoce, şi când culoarea pielii capătă nuanţa pământului din gură, iar ochii sunt gata să zboare liberi, îl ridică în picioare (omul arată jalnic), de fetele noastre nu te iei, promite aici, în faţa tuturor.

Ăştia cu gură mare sunt cei mai laşi, dar uite că uneori au cuvânt: de fetele de la ei din clasă se iau de atunci doar alte fete, nu şi gaşca periculoasă.
Din acea zi memorabilă, n-a mai fost nevoie de nicio intervenţie fizică din partea copilului cel mare, are culoar de trecere oriunde şi oricând (cred că şi privirea aia de pumă gata să atace are un oarecare efect). Şi-n plus nu s-a primit nicio reclamaţie, că niciun adult n-a putut să creadă că acel tip de-a 8-a a fost bătut de acea tipă de a 6-a, şi dacă chiar da, bine i-a făcut.




Pe de altă parte, mama copilului cel mare n-ar fi în stare să aplice niciun bobârnac, şi îşi regăseşte cu duioşie strategiile de supravieţuire în copilul al doilea, care e un băiat.