şi

Dacă leapşa de mai-nainte ar fi permis şi folosirea condiţional-optativului, aş fi avut şi eu mai multe de spus. Măcar una în plus, ajungeam la cinci, scoteam încă una din joben, se făceau şase şi respectam regula ca un om ascultător ce ar trebui să fiu.
Plusul îl spun acum pentru că am prins curaj după ce am citit ce au scris alţii.

Le-aş zâmbi 5. bărbaţilor pe stradă. Celor care-mi plac evident, că-mi plac bărbaţii în general, dar mai ales unii în particular.

Îmi plac şi femeile, dar puţine. Alea mai băieţoase, aşa ca stalker. Am văzut odată chiar lângă Colţea o tipă păr roşu-portocaliu-ţepos/rame negre/haină lungă roşcată de piele/blugi şi bocanci/glugă roşie pe spate/rucsac/, care făcea paşii mari şi mergea puţin aplecată cu mâinile în buzunare, şi mi s-a oprit răsuflarea când am recunoscut-o, asta aş fi eu dacă aş fi tânără acum! Mamă ce i-aş mai fi zâmbit, dar păpuşa lângă care era, deja mă scrâşnea în priviri că m-am uitat nepermis de mult...

Mi se cam opreşte uitătura recunosc, nu m-am ajustat destul. Acum nu ştiu dacă mi se întâmplă numai mie, dar aici dacă întârzii cu privirea pe faţa unuia mai mult de o fracţiune de secundă cât să nu mă ciocnesc de el, am pus-o. Reacţia pe care o stârnesc e categoric împotriva mea într-un fel sau altul, ce vrei de la mine? ceva vrei tu de la mine, nu te uiţi aşa degeaba.
Că e o problemă care ţine de modul de receptare am priceput de abia când am început să ies din ţară şi să văd că cei din lumile civilizate nu mă suspectau de nimic când îi priveam. Chiar îmi zâmbeau. Şi eu am zâmbit acolo pe stradă.
Că bine mai e cu plămânii liberi, cu aura împrăştiată pe sute de metri în jur şi cu pasul uşor de peşte în apă...

Aş zâmbi şi aici bărbaţilor pe care-i întâlnesc dacă aş şti că nu intră automat în presupuneri parşive. Dacă ar şti că mă uit cu drag la ei pentru că mi-s dragi pur şi simplu nu pentru că vreau să şi să.

Deci şi lor le-aş zâmbi dacă mi-aş permite.