Dacă aveţi nevoie de mine, sunt pe undeva prin casă

Zilele trecute m-am trezit într-o dispoziţie groaznică, bună pentru o sinucidere generoasă. Zilele trecute, la fel ca lunile trecute, la fel ca anii trecuţi. Zilele astea m-am trezit fericită, plină de veselie, gata să împrăştii tuturor din optimismul meu. Zilele astea, la fel ca alte zile din alte luni din alţi ani. Chestiile astea se repetă, ca şi cum n-ar exista timp. M-am amăgit o vreme că mă mişc pe o spirală, mă învârt eu da, dar merg în timp, înaintez undeva...dar nu înaintez nicăieri. Atâta e timpul, cât o roată, roata timpului. Iubesc-urăsc-iubesc-urăsc-bla-bla-bla-bla, mă nasc şi mor, mă nasc şi mor, intuiesc şi gândesc, intuiesc şi gândesc...ameţesc. Atâta învârteală...
Ca şi cum aş trăi într-o casă cu mai multe camere, şi mă plimb dintr-una în alta, şi iar în una şi iar în alta, 20 de ani, 40 de ani, 60 de ani...mai există şi altceva în afară de casa asta? De camera singurătăţii, de cea a împărtăşirii, de camera veseliei şi de cea a tristeţii? Există o ieşire?

Roata. O soluţie logică ar fi să mă duc spre centru de pe circumferinţă, şi de acolo din centru să continui să particip. Să mă retrag şi să particip. Să fiu un pustnic şi să-mi cresc copiii. Da sigur, vezi să nu. O Doamne, iar am ajuns în camera paradoxurilor, în camera în care găsesc soluţia dar soluţia nu mă găseşte pe mine.

Fuck.



Later edit
ce scria Tolstoi în 1851 şi ce-am citit eu azi:
E dureros, foarte dureros, să ştiu dinainte că peste o oră concepţiile mele se vor schimba independent de mine, şi totodată conştient, deşi eu voi fi acelaşi om şi aceleaşi imagini vor sălăşlui în mintea mea.