Ducând-o pe copilă la spital am creat un pod între mine şi doctori şi aşa am transferat mare parte din grijile mele inutile asupra lor. Acum îşi bat ei capul cu descoperirea cauzelor, fac ei grupat toate analizele pe care deja le-am făcut umblând căpiate pe la tot felul de cabinete, fac şi altele în plus, din alea mai complicate, şi uite aşa mă mai depresurizez şi eu.
Pot să mă duc la biserică, pot să mai vorbesc cu oamenii.
La spital e ok, copilei nu-i displace. Bine, suntem pacientele domnului profesor, dar nu cred că există uriaşe diferenţe între condiţiile salonului 2 şi celelalte, din câte am văzut eu. Şi iar bine, noi nu ne simţim chiar foarte rău şi nici n-am stat încă foarte mult. Dar cine ştie care e testul care dă răspunsul şi mai ales cine ştie când vom ajunge la el?
Mai nou am început să mă fardez. N-am simţit nevoia asta până acum, fetele chiar erau dezamăgite că n-au şi ele cu ce să se prostească prin casă ca prietenele. Dar pentru că faţa mea nu s-a prins că inima mi-e frântă trebuie s-o adaptez din exterior la realitatea interioară. Aşa că mă machiez gotic şi constat că mă simt bine cu mască.
Caut şi nu găsesc, mă întreb şi n-am răspuns: există mişcări specific româneşti prin care corpul să-şi descopere şi să-şi dezvolte capacităţi deosebite? Aşa cum există asanele indiene, qigongul chinezesc, pasele şamanice. Care e practica spirituală specifică locului meu natal, combinaţia dintre meditaţie şi exerciţii fizice? Să zicem că meditaţia există (isihasmul, de fapt ortodox), dar acţiunea corporală?
