cu reverenţă

Citesc un articol despre cum ajung soţii să semene după ani şi ani de trăit împreună. "Auzi măi mamă, eu semăn cu tata?" Copila stă şi se gândeşte, ea nu se aruncă niciodată la un răspuns formal. "Ciudat. Când sunteţi singuri, unul fără celălalt, semănaţi foarte bine, amândoi faceţi aceleaşi lucruri şi ziceţi aceleaşi chestii, numai tonul vocii diferă. Dar când sunteţi împreună sunteţi complementari, dacă face unul ceva, celălalt sigur o să facă altceva şi dacă spune unul ceva celălalt o să vină cu altă idee. Deci nu ştiu să răspund dacă semănaţi sau nu."
Nu ştie, nu (-:

Binenţeles că are dreptate. Şi mai adaug ceva: eu sunt cea care îşi schimbă comportamentul singurătate versus cuplu. El e mereu integru şi alege drumul, eu sunt precum coada cometei.
De ce am ales să fiu aşa...opţiunea se pierde undeva în negura vremii. Poate că m-a marcat amărăciunea unui copil care zicea că el e singur împotriva părinţilor, că ei au mereu păreri comune iar pe el, cu modul lui diferit de a vedea viaţa, nu-l înţelege nimeni. Poate că am vrut să nu ne împărţim în tabere, ca ăştia trei copii din curtea noastră să nu simtă că mama şi tata sunt de o parte şi ei de cealaltă. Poate că am vrut să le putem fi alături în orice situaţie ar apărea, dacă nu el atunci eu, dacă nu eu atunci el. Poate. Oricum nu contează.

Contează doar că modul ăsta de viaţă al meu, de coadă care păstrează echilibrul, şi-a cam trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul, a îmbătrânit precum o gumă mestecată prea mult.
Ultima decizie majoră pe care am luat-o pentru viaţa mea a fost când am ales tatăl copiilor mei. Ştiam probabil că mă voi transforma într-o coadă de cometă şi am ales un corp ceresc care să-mi semene cât mai bine, care să mă ducă în locurile în care aş fi vrut şi eu să ajung. Am avut mare noroc, am ales bine. Dar acum, când sarcina pe care mi-am propus-o se apropie de final şi-i văd pe copii încercându-şi zilnic aripile, tendinţa de a redeveni un astru eu însămi e din ce în ce mai mare.


să zbor liberă alături, cum ar fi?