cumnatul meu s-a hotărât să intre în politică, "cancerul" a intrat în familie; simptomele sunt clare, "dacă noi, oamenii de bun-simţ stăm deoparte, atunci ce ne mai plângem şi ce mai dăm vina pe alţii?", "cineva trebuie să aibă curaj să lupte din interior, altfel totul se duce de râpă", "nu mai pot sta deoparte, nu mai pot fi ipocrit", "ştiu că se zice că dacă intri în troacă te mănâncă porcii, dar să ştii că nu e chiar aşa"

ba chiar aşa e; prietena mea cea mai bună (de fapt eram trei, cele mai bune prietene) din facultate e primăriţă într-un oraş mare; o fată deşteaptă, cinstită, superactivă, căreia i-a ghicit o babă pe când era în liceu că va fi primăriţă în oraşul ei natal, şi uite c-a avut dreptate; după doi ani, sau trei? habar n-am cât o fi trecut de la alegeri, e foarte dezamăgită că nu poate schimba nimic; dezamăgită că oamenii vor să o înlocuiască, dezamăgită că nu-şi poate indeplini visele; soţul ei, un sfânt, i-a pus şi el în vedere că i-a ajuns, copiii, copii foarte buni şi bine-crescuţi, sunt la capătul răbdării, oraşul, un oraş important după cum am spus, este neschimbat

politica, răul în general, are nevoie de cărniţă nouă, proaspătă, pe care s-o devoreze, altfel moare; ca orice parazit, trebuie să aibă grijă de gazdă să nu se epuizeze, altfel moare şi el; sau ca maiaua mea, exemplu pozitiv evident, care dacă nu e hrănită cu făină şi apă proaspătă odată la 3 zile, se dezactivează

eu cred că dacă am putea cumva să-i lăsăm pe ăştia care sunt deja în politică să se devoreze între ei, fără niciun adaos energetic sănătos din exterior, într-un interval de timp suportabil dau ortul popii; mie aşa mi se pare mai responsabil pe termen lung, să nu hrănesc sistemul; combateţi-mă vă rog