jurnal

din excursia de ieri a lipsit aparatul de fotografiat, l-am uitat; deşi la început m-am speriat, parcă plecasem fără bocanci de-acasă, când am ajuns pe munte m-am simţit uşurată

pădure tristă, brazi aliniaţi, imenşi, sobri, ploioşi
noroiul se urcă până la genunchi, ne vedem fiecare defectele de mers după modelul pământiu de pe pantaloni
după ploaie frunzele arată incredibil: un verde luminos, scânteietor, crocant, oare cuvintele nu sunt mai bune în cazul ăsta decât poza de 2 lei ce-aş fi făcut-o?
s-a încheiat sezonul de excursii, suntem singurii oameni pe o distanţă de 4 ore, cam lugubru
vedem o căprioară portocalie alergând la distanţă de noi
şi o urmă clară de urs, cu noroi închegat
e linişte perfectă în pădure
doar corbii croncăne tăcerea, pe lângă copiii ăştia cărora nu le mai stau guriţele
din când în când opresc orice mişcare ca să-mi ascult zumzăitul din cap

cra-cra

PS verdele ăla ireal, cred că doar P. ar fi putut să-l ademenească viu într-un aparat de fotografiat
PPS am convingerea că dacă aş avea camera mea în care să mă închid din când în când aş fi mai fericită; îmi lipseşte intimitatea cu mine însămi, sunt o mamă publică, copiii sunt paparazzii mei şi vine toamna, mă jenez să desfrunzesc în văzul lor