Utopie azurie

Ţinând cont de poziţia în timp şi spaţiu în care lumea a ajuns, aş organiza şcoala după cum urmează.
La început de ... şcoală, aş da tuturor copiilor doar teme pentru acasă, în fiecare zi să se uite pe net la x linkuri anume, iar la sfârşit să facă un eseu cu titlul: " Nu mai întreb ce poate face lumea pentru mine, răspund ce pot face eu pentru lume" (parafrazând Biblia şi pe JFK). Linkurile vor fi diferite filmuleţe, nu mai mari de 18-20 de minute (s-a constatat că asta e limita de atenţie pentru asimilarea informaţiei prezentate oral şi vizual), despre 1. problemele lumii de azi - populaţia subnutrită, clima şi poluarea, războaiele, discriminările de orice fel, bolile, terorismul, birocraţia, etc - despre 2. nivelul tehnologic la care am ajuns - computerul, netul, energia nucleară de risc zero, telefoanele mobile şi cele inteligente care ne monitorizează gradul de sănătate, economia comportamentală, agricultura extensivă şi relaţiile ecologice, etc - şi despre 3. nivelul de performanţă şi multitudinea variantelor din artă - oameni dansând, pictând, cântând în toate felurile şi în toate colţurile lumii - stop.
Deci i-aş da copilului să privească filmele astea, iar la sfârşit să afle ce l-a impresionat cel mai mult şi ce-ar vrea el să facă ca să ajute lumea în care trăieşte, să fie mai bine, mai frumos, mai călduros.
Apoi aş traduce şi transforma eseul fiecăruia (care mai mult ca sigur ar fi plin de dorinţe difuze) într-un curriculum specific, şi i-aş spune: uite, ca tu să ne ajuţi pe noi şi lumea toată, te ajutăm noi acum cum putem, de la nivelul la care am ajuns; avem profesori pregătiţi pentru materiile astea, dintre care 8-10 sau câte-or fi ţi-ar folosi ţie pentru instruirea ta în direcţia pe care o doreşti; evident că la un moment dat, după ce termini materiile astea, va trebui să-ţi găseşti singur drumul, să afli singur ce mai trebuie să înveţi, să-ţi cauţi singur mentorii.
Copiii s-ar organiza în clase umaniste sau de ştiinţe, sau de arte, grupaţi într-un interval de vârstă de 3-4 ani (am observat că învaţă foarte bine împreună copiii de vârste diferite, dar nu foarte diferite), şi s-ar face un orar în funcţie de alegerile lor.
La sfârşitul şcolii, care probabil că e de fapt liceu, copiii mai trebuie să facă un eseu prin care să afle singuri unde au ajuns şi ce mai au de învăţat. Iar bacul va fi punerea la unison a eseurilor cu aprecierile profilor, plus recomandări (dacă mai e cazul).
Trebuie să-i privim altfel pe copii, să le cerem mai mult pentru că pot mai mult, să-i responsabilizăm mai de timpuriu pentru că se maturizează mai rapid decât credem noi, să le dăm libertatea de a-şi alege drumul propriu mult mai repede, pentru că acum cunoştinţele generale absolut necesare pot fi atât de uşor aflate şi învăţate cu ajutorul computerului în chiar procesul dezvoltării direcţiei pe care merg, nu mai e cazul să îi batem la cap cu ele. I-aş bombarda cu informaţie proaspătă la fiecare oră de curs, le-aş implanta netul sub piele. Şi aş avea încredere în ei, pentru că le-a venit timpul. Au singura vârstă posibilă care poate asimila cu o viteză favorabilă dezvoltarea tehnologiei şi a transformărilor conştiinţei datorate globalizării.

Cam aşa aş face.