Când erau copiii mici şi se îmbolnăveau, eram pe jumătate paralizată. Asta în cazul în care eram plecată de lângă ei. Jumătate din atenţia mea, din gândurile mele, din aura mea era la ei. Funcţionam numai pe jumătate, eram semidusă cu pluta. Iar cât stăteam cu ei (cam 90% din timp) eram totuna, inclusiv simptomele. Mă durea, îmi curgea nasul, mi-era frig.
Când V. pleacă în deplasări, sunt şi eu cu el chiar dacă fizic stau acasă. Fără să mă gândesc ştiu cum se simte pe drum, cam când ajunge, ştiu chiar şi cum miroase prin oraşele pe unde se duce. Ştiu când urmează să ajungă acasă şi ştiu în ce toane vine.
***
Acum sunt îndrăgostită. Mă uit după El peste tot pe stradă, chiar dacă nu ştiu prea bine ce caut. Ştiu că e înalt şi blond, că e tuns periuţă şi are un pic de barbă, şi că îi stă grozav în mov (ce culoare de geacă o mai fi si asta?!) pentru că se asorteză cu ochii. E în clasa aXa şi învaţă la noi la liceu. Şi stă pe aici prin cartier! De aia îl tot caut.
Cum e posibil?
Am văzut privirea din ochii lui 1 şi a fost suficient. Printr-un act şamanic complet imprevizibil mi-am transferat sufletul fulgerător în corpuşorul ei minunat şi m-am îndrăgostit. Fluturi în stomac, inimă uriaşă, zâmbet tâmp pe faţă. Câtă fericire.
Nu-mi spuneţi ce-o să se întâmple când ... nu mă interesează, acum sunt fericită.
Am fost acu câteva zile la liceu, nu l-am văzut, că dacă îl vedeam îi spuneam eu câteva :))) Auzi? Dar el știe? :) Oricum, bucurați-vă amândouă de fluturași, sunt neprețuiți :) Pupez
ReplyDeletestiu ca ai fost LieLie, am citit postul si l-au citit si ele si tare le-a placut :)
ReplyDeletenu, el nu stie, evident; dar ce poate fi mai frumos de atat?