am fost maestră în arta camuflării
am camuflat realitatea minunat, conform tuturor perceptelor şi indicaţiilor societăţii
iată, acesta e adevărul, un bol de lumină în care trăieşti perfect integrat
îl iei, îl faci mic mic de tot, şi îl acoperi cu scoarţă de copac
cumva, nu ştiu cum, te descurci tu, ieşi afară din scoarţă şi începi să o controlezi
scoarţa, spre deosebire de lumină, se poate controla, e neagră, rigidă şi dură
şi cât de bună am fost la partea cu controlul... desăvârşită, aş merita un premiu zău
cum răzbătea câte o geană de lumină prin scoarţă, un cântec, nişte ochi albaştri, mirosul pielii, o culoare aruncată în iarbă, o privire, un geamăt ... cum astupam locul cu o eficienţă fantastică
doar când mă puneam la scris lăsam razele să iasă şi scriam ce vedeam
şi inima mea bubuia dinăuntrul scoarţei, claustrofobă

de când am crăpat scoarţa mă dor toate
barajul de carne rezistă, cât de perfecţi suntem făcuţi, capabili de orice nebunie
dar am început războiul, sau totul sau nimic
nimic nu e blând, nimic nu e frumos
totul e splendoare