Despre sensul vieţii, în ziua de sostiţiu

Draga mamii, să cauţi sensul vieţii e o mare păcăleală, ascult-o pe mama ta care de 40 de ani se îndeletniceşte cu asta. Căutăm sensul vieţii cu un instrument neadecvat, deci şi prin urmare.

Ca să ne aflăm rostul ar fi trebuit să ne construim unealta de săpat după rosturi de la bun început.
De creier vorbesc, te-ai prins.
Dar creierul nostru se dezvoltă doar aşa cum îl folosim, fix aşa.
Exemplu, ştiu, cu exemplu e mai uşor.

Ştii ce e ambliopia. Dacă ochiul nu e folosit deloc, neuronii asociaţi se atrofiază complet şi nu mai vezi nimic, chiar dacă funcţional, ochiul e perfect viabil.
Ei, aşa se întâmplă şi cu observarea lucrurilor cu sens*.
Dacă atunci când eşti mic nu percepi nimic cu sens în jurul tău, nu ai timp şi nu reuşeşti să întârzii cu observaţia asupra lucrurilor cu rost, ţi se atrofiază porţiunea de creier cu care mai târziu ţi-ai putea găsi propriul sens.
Iar noi suntem toţi crescuţi în mod sistematic în aşa fel încât să orbim total pentru lucrurile cu rost. Şi mai târziu le numim invizibile, ca şi cum ele ar fi de vină că nu le vedem.
De când ne naştem suntem mereu înconjuraţi doar de obiecte artificiale, care pentru viaţă nu au niciun sens: jucăriile, pătuţul, cădiţa, nimic din toate astea nu sunt naturale, nu au în ele magia creaţiei.
Magie pe care ai putea-o găsi la o floare, un fir de iarbă, o crăcuţă sau o furnică.
Aceeaşi magie pe care o cauţi în tine atunci când vine timpul conştiinţei să se autodescopere.

Printre obiecte nenaturale dispare capacitatea de a recunoaşte  viaţa şi sensul ei.
Iar noi suntem viaţă cu sens.

Şi mai e ceva.

Suntem crescuţi cu răspunsuri.
Copilul trebuie crescut cu întrebări, nu cu răspunsuri.
Ca să-şi folosească şi să-şi dezvolte acele zone ale creierului care sunt programate să găsească singure răspunsurile universale.

Copilul are reminiscenţe încă, el ştie ce ar avea de făcut şi ne aduce mereu aminte, ce e aia, ce aia?
Dar noi interpretăm prost, noi îi dăm răspunsuri, noi îi dăm răspunsurile noastre prefabricate, răspunsuri false care pe noi nu ne-au ajutat nicicum să ne găsim rostul vieţii şi fericirea.
Noi ar trebui să-l întrebăm, ce e aia, ce e aia, să obişnuim copilul să se uite cu adevărat la un lucru - natural bagă de seamă, cu rostul lui Dumnezeu în el - să-l perceapă în esenţa lui şi să acceseze răspunsul. Adevăratul răspuns.
Noi să-l aşteptăm răbdători cât e nevoie, până se întăresc în căpuşorul lui muşchii percepţiei autentice, muşchii gânditului autentic.
Apoi învăţarea se va produce cu o viteză inimaginabilă, fii fără grijă.

Atâta timp cât mama ta a făcut aceleaşi greşeli ca toată lumea, nu căuta iubito sensul vieţii că n-ai cu ce şi te amărăşti degeaba.
Te-am mutilat.

Mai e o şansă, evident. Întotdeauna mai e.
Nu, alta în afară să-ţi creşti tu copiii altfel, o şansă pentru tine însăţi.
Să meditezi.**

Ştii că n-am putut să-ţi explic când m-ai mai întrebat, pentru că n-am ştiut nici eu.
Dar acum îţi spun: uită-te la ceva viu, o floare, o pisică, frati-tu.
Şi întreabă-te: ce e asta?
Nu-ţi da răspunsuri, nu-ţi aduce în memorie experienţe cu flori pisici sau fraţi, nu urmări conturul formelor.

Doar stai cu capul în palme, uită-te şi întreabă-te: ce-o fi asta ce văd eu acum?
Pune în funcţiune reţelele neuronale pe care nu le-ai folosit niciodată până acum, o să le găseşti n-ai teamă.
Sunt acolo în căpuşorul tău şi dacă insişti să le bagi în seamă, sfioase şi emoţionate o să se deschidă la atingerea ta.***

Şi meditează aşa până prinzi umbra esenţei cu coada ochiului.
Sau până adormi.

L.E.
* să aibă sens înseamnă să fie viu, să aibă aceeaşi provenienţă ca şi noi, să fie născut iar nu făcut
** dar mai întâi trebuie să ştii să te relaxezi :)
*** şamanii care cred că "ambliopia" creierului e definitivă, au descoperit cum să construiască reţele exterioare corpului pentru depistarea lumilor invizibile; deci mai există o soluţie