provocările părinţilor

Şi ziceam ce puri sunt copiii.

În clasa a 7-a se fumează de anul trecut. Unele fete şi unii băieţi, nu toţi.
Pleacă de la ore, se ascund (vorba vine, că toată lumea ştie) în spatele sălii de sport, fumează şi fac poştă o sticlă de tărie. Asta când sunt veseli. Când sunt supăraţi iau tusine. 4 tusine te înviorează pe dinăuntru, că pe dinafară araţi deja ca un drogat, oricine recunoaşte un drogat. În curtea şcolii poţi să găseşti mai multe feluri de şmecherii stupefiante, totul e să cunoşti dealerii, de obicei băieţii care au terminat a 8-a anul trecut, ăla cu creastă sau ăla cu părul albastru, e uşor.

Când am întrebat diriginta dacă profesorii ştiu, ştim doamnă dar ce să facem? părinţii sunt de vină. Părinţii? Poate ăia care strigă la şedinţe că şcoala e de vină, nu cred eu că toţi.

Zilele trecute o fătucă mai tristă a luat 40 de tusine. După câteva minute se prelinge pe perete în timp ce profa, o profă ce contează care că toate se fac că nu văd, predă. Alte două fete percutează prompt, doamnă ieşim la baie că ăsteia îi e rău, duceţi-vă, duceţi-vă. O târăsc de subţiori, o lasă pe jos sub chiuvetă, una urcă la chioşc să cumpere cafea la plic, sare şi o sticlă de apă, cealaltă fuge după bodyguard. Împreună cu prietenul gardian care îi ajută de obicei pe elevi cu un foc sau o ţigară de câte ori rămân fără, o forţează pe amărâtă să bea şi-apoi o ţin să vomite. La sfârşitul orei fata se poate ţine deja pe picioare, reuşită totală.
Clasa a 7-a? 13 ani? cea mai bună şcoală de cartier? şi nu 5 care este.

Ar mai fi de povestit şi despre ce vorbesc copiii în pauze, sau de bătăile care au loc între ei, cum se muşcă de cap sau îşi sucesc mâinile cu dedicaţie pentru ghips, cum se fură stilourile de 10 milioane cu care unii din ei vin la şcoală, cum se vorbeşte la telefon în timpul orei, şi chiar în timpul tezelor unice. Ce-ar mai fi? Discuţiile cu celelalte mame care nu vor să ştie, mi-a zis că a mâncat ciocolată stricată şi de aia pare aşa mahmură, sau cu diriga, totul e să nu moară în şcoală, sau cu psihologul şcolii care preferă să-şi dea demisia decât să mai stea măcar o dată de vorbă cu golanii ăştia.

Dar altă dată o să scriu despre strategiile de apărare pe care şi le-au dezvoltat copiii ăştia ai mei, că mie-mi place să povestesc chestii optimiste.