Unul dintre exerciţiile pe care le fac zilnic are ca activitate mentală să mă imaginez ca un munte (nu sună prea bine, dar zău dacă ştiu cum s-o spun altfel). Poziţia corpului e aşa, triunghiulară, şi chiar mă duce cu gândul la un munte.

Ce vreau eu să împărtăşesc aici de fapt, este modul în care muntele ăsta care sunt eu îşi schimbă apariţia în funcţie de starea mea sufletească. Stare de care eu nu-mi dau seama, sau prea puţin îmi dau seama în afara exerciţiului, oricât m-aş zgâi în adâncurile mele. Dar cum mă pun în poziţia triunghiulară, cum adevărul iese imediat la iveală, şi orice dubiu, dualitate, diversitate a gândirii dispare. Nu mai e nevoie să mă gândesc cum mă simt, văd.

Au fost zile în care muntele a fost sterp şi gri, au fost zile în care a fost acoperit de o pătură superbă de flori mici multicolore.
De ceva timp cresc în mod constant nişte flori mari pe mine, mai mari decât restul, ca şi cum pe ele nu le-ar bate vântul.
Iar azi s-au transformat în ghirlande.