cea de-a doua vârstă

Zilele trecute am împlinit 43 de ani şi cât pe ce să mor.

Tocmai când începusem şi eu să-mi pun ceva ordine în idei şi tihnă-n simţiri.

Tocmai când aflasem ce e aia vârsta a doua, când îmi dădusem seama că sunt de fapt o tinerică a acestei vârste şi începusem să văd altfel oamenii cu părul alb din jurul meu, când începusem să le înţeleg privirea, ei bine tocmai atunci era să mor.

Nu că aş fi fost prea uimită. De când am văzut într-o zi o monedă răsucindu-se în aer, pregătită să cadă pe capul morţii sau pajura vieţii, sunt uimită de fiecare dată când văd că a căzut iar pe faţa cu viaţă, deci cu uimirea sunt obişnuită.
Dar îmi părea rău să mor. Nu scosesem rufele din maşină, n-avea cine s-o ia pe vorbăreaţă de la şcoală, nu pregătisem masa de prânz, şi mai ştie Puck încă ceva ce nu făcusem. Una peste alta dădeam peste cap ziua câtorva oameni, şi nu era prea elegant.

Ce-am făcut...? Am ridicat o greutate mare că n-avea cine s-o ridice, am cărat-o vreo 10 metri şi după vreun sfert de oră în mijlocul traficului de la universitate am leşinat (am avut timp să opresc şi să aprind luminile de avarie, nu vă speriaţi).
Explicaţie...? Dondoctor a zis că a fost ca şi cum aş fi suferit un accident şi că am leşinat de la şocul posttraumatic.

Păi mai păţeam eu aşa ceva la vârsta a-ntâia? Vârsta aia când corpul face ce zici tu nu ce vrea el, când îţi permiţi să fii mai atent în jur decât la tine, când totul e posibil şi n-ai limite...vârsta aia când nu crezi că mai există ceva şi după ea?

Ceva ca o a doua vârstă?

Ceva în care intri dintr-o dată, deşi destul de lent încât să te mai poţi păcăli câţiva ani buni dacă vrei şi dacă nu eşti pregătit...
Ceva al cărui stăpân e timpul şi nu tu, ca o diferenţă fundamentală de percepţie.
Ceva care-ţi spune că eşti un experiment în derulare şi în acelaşi timp observator al experimentului.
Ceva ca un spaţiu în care ai nişte revelaţii şi mulţumiri complet şi aproape indecent de minunate, în care îţi dai seama ce extraordinar este să trăieşti o viaţă ordinară, la fel de extraordinar şi straniu ca şi povestea lui Benjamin.
Dar mai presus de toate, ceva ca o construcţie cvadridimensională în care te pregăteşti vreo douzeci de ani să mori.

E o senzaţie coolă vă zic eu, sf de-a dreptul, stargate şi sliders la un loc, eu cred că ar fi păcat s-o pierd.